Totalul afișărilor de pagină

vineri, 30 iulie 2010

Ce e ala plagiat si ce vrea el?

O lege a lui Murphy zice: "Cand folosesti un citat, se cheama plagiat. Cand folosesti mai multe, se cheama cercetare".

Cu cat mai multe citate folosite,cu atat ...mai...(sic!) best-selller, noua carte, cred. Zic, si eu.

 ‎"Restul e tacere."

 
Citat: "Cand o carte nu este publicata, dar totusi se citeaza din ea, cum se cheama asta?"

Raspuns, dat fiind ca a fost citat un singur citat: plagiat.
Caz in care se apeleaza la CEDO?
Sau, nu?

Se catalogheaza doar la capitolul "cercetare"?
Intreb si eu, ca sa nu mai zic ca doar zic.

Dar cand se "citeaza" din viata unui om, asta cum se cheama?
Aaa, tot cercetare.
Am inteles.
CEDO, ce zice?
Retorica, intrebarea, desigur.

Urmeaza articolul domnului Andrei Plesu, al carui ultim si umil comentariu mi-am permis sa-l public inaintea expozeului domniei sale, dat fiind ca e blogu-mi 9personal, cum ar veni).
Macar aici.
Macar acum.
Macar atat.


Urmeaza:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/citatul-ca-arma-alba

duminică, 25 iulie 2010

Neverending...haiku

Observator din varful conului

"Trecutul nostru
are forma de para."
Hawking, Stephen. King.


Ora de ploaie

Vom invata azi
Lectia despre ploaie.
Sterge soarele!


Lectia despre nori

Vom invata azi
De unde vin norii.
Stergeti cerul!


Ora de toamna

Vom invata azi
Lectia despre toamna.
Colorati frunze!


Lectia despre furtuni

Vom invata azi
Cum se tes furtunile.
Pregatiti vantul!


STAMPE

Soptind tacerea,
Umbrele isi picteaza
Ciresii cu alb.

Tacand tacerea,
Umbrele iti picteaza
Ciresi si gheise.

Tacand vorbirea,
Fuji-Yama desparte
Cerul in doua.

marți, 20 iulie 2010

Incercari timide (si nereusite) de haiku

1
De oriunde vii,
Spre incolo cand treci plecand,
Asteapta un timp.

Variatiuni la asteapta:

Priveste.
Gandeste.
Iubeste.
Traieste.

2
Daca nu ar fi fost,
N-avea sa va fi fiind,
De aceea e.

3.
Strambele umbre,
Mestecand cu dintii, doar,
Lumina, ii dor.

4.
Deschide tu usi,
Nepasator cum altii
Doar le inchid. Vezi?

5.
Eternul drum e
Amintind sfarsitul ce
Doar inceput are.

6.
Lumini izvorand,
Umbre coborate, unde?
Clepsidra intorc.

7.
Pentru voi, ele, ei,
Tot ceea ce eu mie, imi,
Noua fie-ne!

duminică, 18 iulie 2010

De plictiseala, decat.

Unii, de plictiseala sau din lipsa de alte subiecte interesante, scriu carti, fac filme, creeaza cantece, compun poezii etc. (in genere, orice presupune exercitarea functiunii de gandire/creatie/cladire), cu viata altuia/altora.

Daca esti destul de “creativ” (cu siguranta, Dumnezeu a avut grija de asta), vei avea o “remuneratie” pe masura, adica “dupa buget”.
Acuma, si viata altuia/altora trebuie sa aiba ceva potential de vanzare/cumparare, ca altfel degeaba se zbat acei unii.

Daca esti bou, dupa caz, vaca, si iti traiesti doar viata, fara sa te gandesti sa faci compozitii cu ea, ramai asa.

Daca te trezesti, vazand intr-o zi (Dumnezeu stie de ce), ca toate cele de mai sus se intampla si te gandesti ca ai putea sa-ti compui tu “compozitiile” si /sau “compunerile” propriei tale vieti sau ale altora, ale celorlati, remarci, cu stupoare, ca te-ai repeta!

I-ai itera/reitera pe altii, pe ceilalti, p-aia mai destepti care s-au raportat la adevarurile universal-valabile, scriind carti, facand filme, compunand poezii etc., dand impresia ca s-au inspirat din viata ta!

Adica i-ai repeta pe altii, pe ceilalti, care ti-au luat-o inainte si care au mai facut si rating pe deasupra.

TE-AI REPETA PE TINE INSUTI/INSATI, CUM AR VENI.

Caci traim, toata lumea stie (sau ar trebui sa stie, nefiind bou sau vaca, dua caz), in Marea Epoca a Radiodifuziunii Mondiale si toata lumea cam stie despre toata lumea. Evident, ce este lasata sa stie.


De plictiseala, Dumnezeu se reinventeaza la nesfarsit?
De plictiseala, “uita” tot si isi creeaza/recreeaza propriile jucarii?

Creeaza/recreeaza la nesfarsit cantece, poeme, filme, razboaie, strategii, tehnici, piese de teatru, marionete? Gaze, iarba, paduri, munti, flori, fete, filme si baieti? Legende, opuri, sefi de stat, rezerve naturale, constelatii, porumb fiert, pepeni verzi si foamete, in egala masura, in tarile lumii a treia?

De un timp, cand inundatii, cand seceta, in tara numita Romania?

UNICEF, ONU, FMI, NATO si alte acronime, ca sa le salveze pe primele enumerate?

Dumnezeu primeste oare vreo rasplata pecuniara pentru inventiile-i?

Sau, te pomenesti c-o fi vreo investitie pe termen lung?!?!?

Caz in care, eu, una, as fi interesata de un parteneriat.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Citate

Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse
Editura RAO, Opere XX, decembrie 1994

Traducere din limba germana, Ion Roman


In toate perioadele, jocul s-a aflat in stransa legatura cu muzica si s-a supus mai ales unor rigori muzicale sau matematice.

O tema, doua teme, trei teme erau stabilite, dezvoltate, variate si suportau un tratament similar aceluia al temei unei fugi sau al unei compozitii concertistice.

De exemplu, un joc putea sa inceapa de la o configuratie astronomica, sau de la tema unei fugi de Bach, sau de la o fraza din Leibniz ori din Upanisade si, pornind de la aceasta tema, ideea directoare sugerata putea sa-si imbogateasca expresia, conform intentiei si talentului jucatorului, fie prin continuari si dezvoltari, fie prin acorduri cu reprezentari inrudite.

Daca, de pilda, cel ce facea inceputul era capabil sa stabileasca, prin semnele jocului, paralele intre muzica clasica si formula unei legi din natura, atunci, la cunoscatori si maestri, jocul se putea elibera de tema incipienta, ajungand la combinatii nelimitate.

Vreme indelungata, mult indragite de anumite scoli de jucatori au fost alaturarea, opunerea si, in cele din urma, imbinarea armonica a doua teme sau idei adverse, ca legea si libertatea, individul si colectivitatea, iar intr-un astfel de joc se punea mare pret pe dezvoltarea absolut echivalenta si fara partinire a ambelor tematici sau teme, astfel incat, din teze si antiteze, sinteza sa decurga in modul cel mai pur cu putinta.

................................................

Roma se multumea sa ia fata de joc o atitudine cand binevoitoare, cand ostila, in congregatii, caci doar in randurile clerului inalt si foarte inalt se manifestau excelente aptitudini de jucatori.

Jocul, de cand existau jocuri publice si un ludi magister, se afla sub protectia ordinului si a autoritatilor educative care, amandoua, se comportau fata de Roma cu cea mai mare curtenie si cavalerism.

................................................

...in fiecare tara s-a numit cate o comisie de joc si un conducator suprem al jocului, cu titlul de ludi magister, iar jocurile oficiale desfasurate sub conducerea personala a magistrului au fost ridicate la rangul de festivitati spirituale.

Fireste, ca toti inaltii si foarte inaltii slujbasi ai organizatiei de educatie spirituala, magistrul ramanea anonim; cu exceptia celor cateva persoane ce-i erau apropiate nimeni nu-l cunostea dupa numele lui personal.

Mijloacele internationale de difuzare, precum radioul si asa mai departe, stateau numai la dispozitia jocurilor mari, oficiale, de care era raspunzator ludi magister.

miercuri, 14 iulie 2010

Trei fulgi de Curtea Veche

Cand iti amintesti ca ai tinut in palma trei "fulgi" inlantuiti, ti se pare ca ai visat.
Cand iti amintesti ca au aparut in fata ta, in aerul din fata ochilor tai, ti se pare ca ai visat.
Cand ai intins mana si i-ai chemat sa poposeasca un timp in palma ta, ti se pare ca ai visat.

Cand cei trei, cand cele trei seminte, de fapt, deghizate in fulgi cu razele in afara de ele, ca sa poata zbura, nu de alta, coboara si raman un timp in timpul tau, este normal sa ti se para ca ai visat.

Cand le insufli un suflu de bun-ramas, ca sa-si reia traiectoria ascendenta, peste case, peste acoperisuri si ei/ele parca nu vor sa se desparta de podul mainii tale, iar esti parca in vis.

Cand le urezi din nou "vant din pupa!", suflandu-le/insuflandu-le cu expiratia aerului inspirat de tine/sine un timp inainte si le vezi ca pleaca, se duc, urca, trec peste case, acoperisuri si le pierzi din vedere, iti pare rau, deodata, ca poate chiar ai visat.

Ce-ar fi fost daca i-ai/ le-ai fi strans in pumn, sa ai "dovada"?

N-ar mai fi fost vis, atunci.
Si, cu siguranta, nici ele (semintele), nici ei (fulgii – razele de dinafara semintelor) n-ar mai fi trecut peste case, peste acoperisuri.
N-ar mai fi fost vis.

Dar nici nimic altceva n-ar mai fi fost.

Despre realitate, cu dragoste

Seturi de frecvente asimilate cate unei realitati.
Cate o realitate: ca o holograma.
Fiecare, cu frecventa ei, mai mare sau mai mica.
Toate realitatile: provenind din frecventa cea mai mare. Sau cea mai mica?!?!
Toate realitatile, asimilate, la limita, intr-una singura. Unica REALITATE. Acea relitate "reala".

Sau, invers: extinderea lungimilor de unda, cu frecvente din ce in ce mai mari, pana la aplatizare. Pana la linie. __________________Moartea clinica, fara semnal. Fara puls. Eterna radio-difuziune. PREGATITI PADELELE!

N-ar fi nimic infricosator. Neobisnuit, da.
Dar repede te-ai obisnui daca ti s-ar intampla. Repede te obisnuiesti, daca, oricum, ti se intampla.
Sa vezi dincolo de ceea ce esti obisnuit sa vezi. De ceea ce ai fost obisnuit sa vezi. Din ceea ce ai fost invatat sa vezi, cu studii de caz, cu experiente repetate in laborator, cu demonstratii logico-matematice. Cu formule.

In toate formulele intervin, insa, cam mereu, variabile , constante ori parametri redusi la cate-o litera (din alfabetul grec sau latin, dupa caz).
In toate formulele intervin reduceri ale inexplicabilului, doar contrase si explicate la nivel de semn/insemn. Fie el litera, fie el raport universal regasibil in natura. Zic ei. Ca sa poata fi predate in scoli. Formulele, zic.

Alea mai simple, in scoala generala.
Alea mai complicate, in universitati.
Alea cu adevarat complexe, la Oxford, Cambridge, Sorbona.Berkeley. Si inca vreo cateva universitati de elita. Probabil ca doar academicienii lor stiu de ce.

Oricat de multe ar sti ei, "look at Justin Capra.Who is Justin Capra? You make me smile, you, teachers." , ca tot se poarta engleza la nivel de intelegere mapamondica (n-am gasit alta rima).
Problema e ca ale lui functioneaza. Inventiile, zic. Chiar fara formule.

DEUS EX MACHINA, ca sa zic asa.

luni, 5 iulie 2010

Joan Osborne - One Of Us

Cum ar fi

Cum ar fi, dac-ar fi, ca unul dintre noi sa fie Dumnezeu?
Sau, macar o parte din el?

Ma intreb, retoric, ascultand si melodia lui Joan Osborne, What if god was one of us, dar si, gandindu-ma, retrospectiv, ca asta chiar mi s-a intamplat.

O data era un batran slab, tremurand din toate incheieturile, cu ochelarii prinsi cu elastic, pantalonii prinsi cu sfoara, cu maini reci, dar avand inca puterea sa spuna: “Ajutati-ma. Aaajutaati-ma.”

Alta data era o batrana incovoiata la nouazeci de grade, care nu spunea nimic. Daca lumea ii dadea ceva, primea si multumea. Daca nu, nu. Nu i-am vazut niciodata fata. Era la statia de metrou Iancului, pana acum un an jumatate.

Penultima oara a fost Max, un caine foarte inteligent, dar cam trist.

Ultima oara au fost doi dumnezei, mama si copilul, tigani, intr-o caruta, in fata unui bloc. Le-am vazut ochii. Se uitau cu ochii lor in ochii mei. Parca stiau ca stiu. S-au bucurat de cateva fructe.

Ba, mint. Ultima oara, Dumnezeu a fost o punga.
Care a aparut exact cand era nevoie de ea ca sa am in ce le pune cele cateva fructe date de pomana.
“De unde, cum a aparut punga asta? Ca parca nu era inainte?” am intrebat.
“De la Dumnezeu”, mi-a raspuns zambind usor femeia (tiganca, rroma, gitana, ca nu mai stii cum s-o dai, sa fie politic corect). In fine, omul-femeie, sa-i zicem.
Si jur ca inainte nu era nicio punga pe strada.
Sau n-o vazusem, nici eu, nici ea, ca inca n-aveam nevoie de ea...
De fapt, ea a vazut-o prima.

Iar am mintit.
Ultima oara cand l-am vazut/auzit pe Dumnezeu a fost chiar acum cateva secunde.
Am ascultat Eric Clapton – Layla, la radio.

duminică, 4 iulie 2010

Familiei,

Azi este zi senina, insorita, dar afara sunt -10 grade si zapada nu se topeste deloc.
In casa este cald si bine (22 grade Celsius).
Casa este spatioasa, cu trei nivele: subsol, parter si etaj.
Camerele sunt suficient de mari si luminoase.
La parter este bucataria (mare si dotata cu tot ce este necesar si modern), apoi bucataria si livingul.
La etaj sunt dormitoarele, casa scarilor si baia.
Toata casa imi place si ma simt bine, dar imi lipseste atmosfera de acasa, din preajma sarbatorilor de iarna.
Aici sunt putine pregatiri.
Lumea este foarte amestecata si cu traditii diferite (nefiind toti crestin ortodocsi)
Unde petreceti sarbatorile de iarna?
Tuturor, va transmit sanatate si succese.
La multi ani!
Va sarut.

Reteta cu viata de om

Cum ar fi daca am incerca urmatoarea reteta(gatita cu ingrediente naturale, simplu si jucandu-ne serios de-a bucatareala, ca Jamie Oliver):

1.Se ia o bucata din viata unui om.
Cu cat mai tanar, omul, cu atat mai rapida executia retetei.
Pardon, am vrut sa spun :cu cat mai tanar animalul, cu atat mai repede masa pentru prieteni.

2.Se curata, se spala, se taie in bucati potrivite.
Daca va e mai simplu, o puteti trece prin masina de tocat. Dar nu mai are aceeasi savoare.
De preferat, bucatile sa ramana "al dente".Stiu ca nu e termenul potrivit pentru carne, dar intelegeti voi.

3.Se pun toate bucatile la fezandat, un timp, cat sa se impregneze de aromele ierburilor si otetului balsamic. Ierburi, de care va plac. Sugestia mea: busuioc. Si putin pelin. Nu mult, doar putin, pentru o usoara tenta amaruie.
Sare si piper, dupa gust.

4.Se tapeteaza o cratita incapatoare cat pentru o bucata din viata unui om, se aranjeaza bucatile fezandate intr-o forma geometrica pe care o suporta cratita (stea, de exemplu, dar v-as sugera, pentru surprinderea placuta a prietenilor, o forma fractalica mai elaborata). Se adauga frunze proaspete de rozmarin, ulei de masline (musai virgin), cativa catei de usturoi (se stie ca alunga duhurile rele), rosii (celebrele pommo d'oro italiene), cativa cartofi noi in coaja (pommes de terre).

5.Se introduce la cuptor pentru circa un timp. Din cand in cand, se mai stropeste cu putin vin rosu, pentru a capata o culoare placuta privirii si crusta.

6.Cand miroase bine, sa stiti ca este gata de servit.

Pofta buna!

Secret: Inainte de servire, adaugati cateva picaturi de zeama de lamaie.
Si sugerati prietenilor sa manance direct cu mainile, pentru ca "numai cine nu stie sa manace frumos cu degetele, foloseste furculita", cum spunea Picasso.

Taina: Fiecare mesean va avea alaturi un bol cu apa de trandafiri, creand, in acest fel, o romantica paralela cu ospetele romane.

Astept comentariile voastre, cu eventuale adaugiri de arome, ca, nu-i asa, cum fiecare carte se naste din alta carte, fiecare reteta se naste, la randul ei, din alta reteta.

Florin Chilian Zece

De ce au scaunele picioare

De ce au scaunele picioare?

Păi, unu la mână: să stea omu' cât de cât confortabil, nu ca japonezu' direct pe picioarele lui îndoite. Acuma, dacă stă prea mult, riscă să facă hemoroizi.Indiferent dacă scaunul este ergonomic au ba.
Studiile arată că atâta timp cât stai pe scaun, atâţia hemoroizi poţi dezvolta.

Doi la mână:
ca să stea el. Scaunul. Că dacă n-ar avea picioare, n-ar sta niciun om pe el. Poate doar japonezul. Poate doar câinele. Poate doar pisica. Poate doar o frunză, o furnică, o scamă. Care l-ar confunda, fiind doar un ceva pe care poate să şadă, fără sa-şi dea seama că şade. Dacă e la înălţimea potrivită, confundându-se cu planul cel mai apropiat de şezut, nici nu contează care pe ce stă. Importantă este înălţimea potrivită tipului tău de aşezare. De şedere. Se exclude din discuţie japonezul, care ar şti foarte bine pe ce stă. Că el oricum n-are nevoie de scaun.

Sunt măşti veneţiene, picioarele scaunului.
Omul, în definitiv, poate sta pe orice. Pe o buturugă, de exemplu. Sau pe un scaun minimalist de la IKEA. Sau pe un scaun de la Masa Tăcerii. Sau pe unul cu trei picioare, ca Moromete. Sau pe prispă. Sau pe iarbă, dacă găseşte locul potrivit, unde are voie s-o calce şi, sau s-o păşească.

Dar, vezi, totuşi e bine să existe scaune potrivite pentru toată lumea.
Că dacă sunt prea înalte, unii n-ajung să se aşeze. Pe alţii începe să-i doară coloana, pe alţii genunchii, dacă sunt scaunele inconfortabile.
Că nu toţi pot sta ca japonezii, cu picioarele îndoite sub ei. Sau în poziţie de lotus sau levitând, după caz, ca fratii lor, yoghinii. Sau ca tata'lor, maestrul zen.

Trei la mână: să stea omul, ca japonezul, cu picioarele îndoite sub el, dar cocoţat pe scaun. Picioarele omului nu s-ar mai vedea atunci. Ai zice că picioarele scaunului sunt picioarele omului. S-ar confunda. Şi, funcţie de ce picoare i-ar plăcea omului sa aibă, şi-ar alege scaunul potrivit. Cu picioare de leu, stil Rococo, New Age sau Ludovic XIV.

Care e mai şmecher, lucrând, eventual în industrie (a lemnului sau a plasticului sau a sforilor), poate să stea şi pe un fotoliu. Şezlong. Canapea. Hamac. Băncuţe. Ca alea de lemn, cu coşuri de gunoi asortate, din sectoul 3.

Care e el însuşi tâmplar, îşi face ce scaun vrea el. Cu câte picioare îi convine. Dacă nu e japonez. Că atunci n-are nevoie.

Rime albe cu versurile altora

Primele 60 sunt de pe blogul lu' castoritza:
http://castoritza.wordpress.com

ALL RIGHTS RESERVED!!! :)

61.Constantin Brâncuşi – Celelalte cuvinte – Povestea jidovului rătăcitor
62.Stephen Hawking – Phoenix – Despre omul frumos
63.Dan Puric – Orbitor (aripa stânga, corpul, aripa dreaptă) – Necuvintele
64.Jethro Tull – This is it – Paul Anka
65.Henri Poincarré – Atât de târziu seara străluceşte soarele – Too old to rock’n'roll…
66.Nassim Haramein – Alice in ţara minunilor – Banda lui Moebius
67.Escher – Enciclopedia zmeilor – Invaţă engleza cu tupeu în 21 de zile!
68.Santana, Carlos – Ave, Maria – Istoria religiilor
69.Matisse – Portocala mecanică – La vie en rose
70.Ion Barbu – Dan Barbilian – Zece
71.Gabriel Garcia Marquez – Ange ou Demon – Givenchy
72.Gaudi – Johnny Raducanu – Non, je ne regrette rien
73.Vanghelis – Good morning, Vietnam – The End
74.Johnny Depp – Pisica albă,pisica neagră – Aurora
75.Metallica – Another brick in the wall – A fost sau n-a fost?
76.B.B.King – Magicianul – Eroica
77.Tarkovski – Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain – Angelina Jolie
78.Salvador Dali – Cina cea de taină – În umbra marelui URSS
79.Modigliani – Cubul – Balada călătorului grăbit
80.Petre Ispirescu – Scrisoarea a III-a – Jordin Sparks
81.JF Kennedy – Un tramvai numit dorinţă – Lady Gaga
82.Deep Purple – Cinci milenii de manipulare – Fir-ai să fii tu de murg!
83.Charlie Chaplin – O scrisoare pierdută – Like a rolling stone
84.Mario Vargas Llosa – O, Fortuna – Shrek
85.Herbert von Karajan – Insula altuia – Tom&Jerry
86.Amza Pellea – Moartea şi busola – Madame Tussaud
87.Borges – Scent of a woman – Dacii
88.NASA – Carmina Burana – The final countdown
89.Whitesnake – Meet Joe Black – The Lady in Red
90.Bach – Windows – Ada Milea
91.Orson Welles – The Independence Day – Beatles
92.Maurice Bejart – Never ending story – Cireşarii
93.Ilf şi Petrov – Zece negri mititei – Fleetwood Mac
94.Constantin Noica – Nothing else matters – The Lion King
95.Shakespeare – The mission – Ultimul tango la Paris
96.Roberta Flack – Pirri Reis – Sunt tânar, doamnă
97.Fraţii Strugaţki – Fraţii Petreuş – Fraţii Karamazov
98.Fraţii Grimm – Fraţii Buzesti – Fraţii Jderi
99.Leonard Bernstein – Andrei Bacalu – Tudor Vornicu
100.Jim Morisson – The dark side of the moon – Sfârşitul nu-i aici

ŞI CÂTE ALTELE. ŞI CÂŢI ALŢII.

Chilian - Suflete de sluga! - Gala Europa Libera acasa!

Florin Chilian "Viata ca o curva" Autistul, nu-l mai goniti pe Brancusi!

Florin Chilian - Un Arici pe-un camp de maci

1990

5 aprilie 1990

Din supărare pe cei care tac cu mine, vorbesc singură.
Şi daca nu mi s-ar fi explicat că nu se poate revenire fără absenţă!
Şi dacă n-aş încerca să idealizez atât, propunând ca nici absenţe fără de reveniri să nu fie!

Dar, ce contează?
Jean, evident! El contează. Doar, vorba ceea, Jean boxează! El cunună, el botează, pe deasupra si coafează!

Am auzit că demonstrai, pe un munte, unor cuminţi ascultători (ce faună delicată, ascultătorii aştia cuminţi!) ce felie de timp contează. Şi ei te credeau. După care, nţ, reveneai, argumentând că nu ai dreptate. Şi ei iar te credeau.
Nu, eu nu eram printre cuminţii ascultători. M-am tot întrebat ce cuvinte trebuie că s-au spus atunci şi acolo.
M-a vizitat de curând un nor de cuvinte. Fii atent, sunt poate cuvintele de pe munte!
Deci (concluziv, de la început! :)), despre ce contează:

1. Prezentul contează. Viitorul numai în acum, în azi, ţi-l poţi închipui şi construi mental. La fel, trecutul. Amintindu-ţi de el, faci operaţia asta în prezent şi nu poţi vorbi despre acest (acel) trecut decât când vorbeşti.
Căci a deveni înseamnă mai întâi a fi prezent. Colonia de celule care eşti, dacă se smulge din prezent , adică încearcă să o facă, moare. Viaţa este adaptare la prezent şi permanenţă în prezent. A fi înseamnă a ajunge la prezenţă. A fi înseamnă a trăi punctul temporal în care te afli şi care separă trecutul de viitor.
A fi sau a exista? A fi sau a fiinţa?
Unii spun că a te bucura rezonabil de prezent constituie singura grijă raţională pentru viitor.
Hai să ne bucurăm rezonabil! Adică, sigur că da, „suntem aici, ai pământului, trecutul niciodată încetând, viitorul niciodată începând, numai prezentul, pentru totdeauna.”

2. Da, ai dreptate, numai trecutul este! Prezentul nu există, pentru că în chiar clipa când crede că este, a şi devenit a fost. N-are timp să-şi savureze a fi-ul. Iar viitorul, clipă după clipă – prezent, sau clipă înainte de clipă – prezent (habar n-am) şi, extrapolând, clipă înainte (după?) clipă, trecut, n-are nici el cum să fie, ci doar să se poată întâmpla.
Printr-o terţă persoană, aflu de la unul, Bertrand de Jouvenel îi zice (! :)) că: „Nu putem cunoaşte, cu aproximaţie, decât trecutul, fără să-l mai putem schimba, dar putem schimba viitorul, deşi fără să-l cunoaştem.”
Eu, una, am regretul a ceva întâmplat înainte. Înainte de ce, dacă mă întrebi, înainte de-nu-ştiu- ce, îţi răspund.
Alţi câţiva (se) bănuiesc că ar fi făcut ceva rău înainte de a se naşte. Printre ei, Sabato. Ernesto Sabato.
„De ce unicul lucru care ne aparţine este ceva ce nu mai avem: trecutul?” Hmm?
Iar viitorul, cu vorbele lui Valery (Paul. Paul Valery), “nu mai e ce era.”

3. Bineînţeles că doar viitorul interesează!
Migrarea asta masivă a tuturor din prezent e favorizată de interesul general pentru viitor. Singurul sistem de referinţă unde totul se poate. E ca o pâlnie spre care cineva cu plămâni remarcabili ne aspiră. Restul, nu contează, dacă numai în direcţia ochilor putem alerga. E mai simplu să accelerezi decât să mergi în marşarier.

Şi, uite, „aşa se prăpădesc adevărurile, când nu mai sunt spuse la întâmplare.”
Atât despre ce contează.


Mă gândeam la zebre. Oare sunt ele cu dungi albe sau albe cu dungi negre?
(Răspuns: „Depinde din ce parte a gardului priveşti.”)


Acum, despre rază:
“Gândeşte-te la rază! Scrie despre rază! Despre raza curbă.”
M-am gândit. Voi scrie. Deşi tare mult aş mai sta de vorbă şi despre Dreapta Simplă.

Deocamdată, despre rază:
Dacă e singură, raza e sinceră.
Dacă nu e singură, raza minte.

Căci, iată: sferele concentrice. Care se cred una mai cu moţ decât cealaltă. Absolut penibilă reacţia lor, fiindcă dacă duci din acel centru al lor comun razele care le fac să fiinţeze pe toate, deopotrivă, remarci că numărul de puncte unde înţeapă razele pielea sferelor este acelaşi. Care dintre sfere mai are acum tupeul să susţină că e mai cu multe puncte pe pielea ei?
Făcând abstracţie de bunul simţ de geometru (divorţat sau nu de Euclid), de măsuri şi măsurători, admite că toate acele sfere sunt la fel, având în proprietate exact acelaşi număr de puncte ca să se definească. Uită de volume, pentru că îmi pot permite să operez într-un referenţial mai neortodox decât spaţiu-timpul. Din când în când.
Ca şi cum toate aceste sfere ar fi una. Sau Una-Toate.
Din momentul ăsta critic al discuţiei se face să accepţi un dialog cu amicul Platon, care, fie vorba între noi, e un tip deştept.

Despre mine: eu cred că exist ca să pun întrebări şi nu ca să răspund. Nu mă mai întreba.


Mda. Revenind. Să zicem, la Colţ.
Tu zici că
Eu zic: Nu! Acesta nu e Colţul. Acesta e Inorogul. Comprimat, de la coadă înspre corn, de la copite înspre corn. Adunat tot în colţul ultim al cornului său, cum „vederea de melc în colţul cornului de melc”.

Inorogii. Ei pornesc, deodată, toţi, ca la un semnal, din originea-colţ a Sferei. Ţâşnesc pe drumurile foarte cunoscute ale razelor-săgeţi, depărtându-se din ce în ce mai mult unii de alţii. Din cauza vitezei fantastice, inorogii se împing în sinele lor şi se condamnă să locuiască în minimum de formă.
La un alt semnal, alt set de inorogi primesc startul. Şi după ei, alţii. Cum după alţii, alţii.
Ce aglomeraţie fantastică de inorogi-puncte este acum pe suprafaţa netedă a Sferei! O Inorogosferă.

Din punctul de vedere al colţului, adică al originii-punct, razele reprezintă dorinţa de libertate a lor din sinele punctelor. Implicit, dorinţa de libertate a sferei, dorinţa ei de fiinţare. Desprindere din starea de a fi piatră şi din starea de a fi animal. Dintr-o stare lipsită de inorogi, ori săracă de inorogi. Ea însăşi doritoare să plăsmuiască inorogi.
Din punctul de vedere al inorogilor, originea-punct reprezintă dorinţa de libertate a lor, de inorogi, din sinele lor, migrarea în sens decompresiv.

Să fie centrul Sferei o cale de fugă a razelor de cealaltă parte? Să fie centrul Sferei un ochi de plâns, de lăcrimat lacrima de care e plină Sfera? Spre unde, spre ce?
Să fie dincolo jumătatea, geamănă, de clepsidră? Jumătatea, geamănă, de sferă? Ţinutul de dincolo?
Dar Valea Plângerii aici este, de ce se duc să lăcrimeze dincolo? (Valea Plângerii=România)

Să stai şi să-ţi închipui un ce a cărui jumătate să fie o sferă. Ceva alcătuit numai şi numai din două sfere. Trebuie să îmi fac timp să stau de vorbă cu un cuadrodimensional, ca să-mi spună. Dacă voi auzi. :)) (Râd, dar nu e râsul meu :D)

Dacă voi auzi, pentru că în urechea mea îşi ţese pânza un păianjen. Îi prieşte fantastic tăcerea pe care o aud. În ultima vreme, mai mulţi păianjeni-păienjeni (?) şi-au anunţat venirea.

Şi-atunci, „condar intra meum latus”, ca şi Inorogul, pentru că nici eu nu am altă parte în care să mă ascund.


11 aprilie

În camera asta trăim douăsprezece suflete. Eu trebuie să am grijă de celelalte unsprezece. De cele albe, de cele roşii, de cele cu dungi, de cele fără de dungi, de cele cu verde şi de cele cu trei puncte, de cele cu aripi şi de cele cu antene, de cele cu cozi şi de cele singure.
Mi-e greu să port responsabilitatea fiinţării altuia. Şi de fiinţarea mea mă ocup cu greutate.
(P.S. Iulie 2009: peştii mei erau să fie-vor fi fost peştii lui Bogdan Teodorescu din 54/24?)

A nins.

Simt cum mănuşile mele se sufocă. Nu mai pot respira. Nu le mai scoate nimeni în natură. Mor.

Nu vreau să-ţi ştiu alte nume sau numele. Am învăţat să-l pronunţ pe acesta pe care-l ştiu. Şi, cu care, dacă te strig, răspunzi. Dacă auzi.
Cum m-am obişnuit şi cu imaginile crescute de jur-împrejurul lui. Cu tablourile vivante. Alte nume, ca şi trupurile şi imaginile aferente lor, mi-ar fi absolut străine. Să nu-ţi mai fie teama!

12 aprilie

E mişto să te crezi buricul pământului?

15 aprilie, ora 0

Da, desigur, ajută-mă şi pe mine, buretele, să mă umplu, dar nu cu oţet, rogu-te, nu cu oţet!

Mai, miercuri, nu ştiu cât

Ce fericiţi trebuie că sunt aceia care nu se plictisesc de ei înşişi! Dumneata eşti o persoană fericită, pentru că dumneata nu te plictiseşti niciodată de dumneata.

În aceste momente eu cred că nu sunt fericită, pentru că în aceste momente eu mă plictisesc de mine. De-abia mă mai suport. Aş vrea să ies din mine şi să umblu brambura.
Şi să beau un vin. Roşu.

23 iunie

“Unghiile cresc pentru a arăta cu degetul ceva
dincolo de arătător şi de orice altă indicare
dacă unghiile contină să crească şi la morţi,
unghiile cresc pentru a răzui noaptea de ziuă.”

Păşesc din ce în ce mai fără de idoli în jurul meu. Mi s-a făcut o lehamite cruntă să mai merg.

6 iulie
CE LENE – A TRĂI.

10 iulie
Oare se va mai sfârşi vreodată ziua de mâine?

O zi din august
Bineînţeles că telefonul a sunat într-o zi din iulie. Atunci când spaţio-temporalitatea ori poate, zeii, m-au dorit în altă parte.
Ca o copie la indigo-totul.

7 august
Beau un vin. Roşu.

29 august
Azi am văzut o căprioară şi un papagal. Căprioara era cu mult mai galbenă decât papagalul.
„Un galben de gumă guta care îmi pare cel mai frumos dintre toate (mai galben chiar decât gura râului Yang-tze-Kiang.”

1989

13 februarie 1989

La început era Sfera şi Sfera era la Dumnezeu şi Sfera era Dumnezeu. Un Dumnezeu atât de mare, adică un Dumnezeu ascuns de sine înlauntrul său, incât era, în acelaşi timp, şi Colţ şi Sferă.
Şi Colţul era o Sferă. O sferă ca o coajă de colţuri, foarte multe, nenumărate colţuri, colţuri-puncte, adimensionale şi negeometrizate, unele lângă altele şi unele în prelungirea tuturor. Alcătuind Sfera.
Iar centrul Sferei, nevăzut, nu era altceva decât un colţ. Poate însuşi Colţul. Colţul ca un punct. Colţul ca o sferă. Colţul-coajă. Şi între două coji – miezul. Miezul de pepene verde. Pepene ascuns de sine înăuntrul său în seminţe. Seminţe cu coajă şi seminţe cu miez.
Şi colţul ca întâlnire a muchiilor, ca râu care desparte cele două maluri. Cel unde eşti şi cel unde nu poţi fi în timp ce eşti, cel unde fiecare colţ îşi conjugă nestingherit a fi-ul şi unde toate colţurile sunt sfere. Sau cel puţin li se oferă ocazia să fie. Mâncandu-se neîncetat unele pe altele. Continuă mişcare.
Unii spun că există doar unul dintre maluri. Acela de-a lungul căruia am alerga cu toţii, din ce în ce mai încet în raport cu unicul sistem de referinţă – apa râului. Care e totul. Şi curge.


Mda. Zborul gâzei. Programat? Conştientă musca de unghiurile zborului ei? Tangentă ori secantă traversarea ei prin aer? Ori lunecare paralelă perfect determinată între universul-gâză şi universul-aer?

Peretele de care mă sprijin este rece.
De ce nu spui că tu eşti caldă? De ce tot timpul altul, alţii trebuie să fie aşa sau altfel? De ce nu NOI?
Vocea lui din off: „Comunicăm prin căldură sau prin frig. Ferice de cel cald sau rece, pentru că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa.”


Eu cred în extratereştri. Tu nu vrei să-mi demonstrezi că există. Nici eu, că nu există. Crezi sau nu crezi. Eu cred.


„Fulgul căzând.” Cei care ne vorbesc prin minimum de cuvinte ar fi, cică, zeii. Minimum înseamnă unu. Cuvântul. Nu, nu cred că te erijai în zeu. Poate aceea era starea ta. Este starea ta. De a spune minimum de cuvinte. Şi nu oricum. Şi nu oricui.
Eventual, luându-ţi măsuri suplimentare de protecţie şi lovind primul. Scoţând înafară de tine balastul de cuvinte colţuroase şi aruncând cu ele. Noaptea, într-o noapte cu iepuri şi tablouri răsturnate, intr-o noapte dinaintea naşterii, adică revelării de colţuri şi de sfere, profitând de tăceri în întuneric, tăceri, mda, „neputincioase”.
Foarte multe lovituri în centrul ţintei. Felicitări! Eşti un bun ţintaş. Pentru că ocheai centrul, într-adevăr. Dar, vezi, centrul era peste tot, toţi ţepii de arici din jurul meu îşi purtau în vârfuri centrele de ochit. Peste tot, ţintind şi săgetând, deveneai unicul şi gloriosul competitor. Loveai în tăcerea cu care mă înconjurasem, în sfera de tăcere construită în minimumul de spaţiu pe care mi-l puteam permite ca să închid maximumul alcătuit de mine şi de împrejurul meu.




Întuneric sau lumina? Noapte sau zi? Bună dimineaţa sau bună seara? Închid ochii şi privesc. Deschizi ochii şi respiri. Mereu, toţi inspirăm expiraţii. Dreapta-inspir. Stânga-expir. Nuu, nici test, nici joc. Comunicare? Ei, da, întreb, comunicare?


A avea răbdare să-ţi crească unghii. A avea răbdare să cucereşti Everest-uri, să cobori în Gropi ale Marianelor. Şi să o iei de la capăt. Şi a tăcea. „Neputincios.” Poate. Şi când tocmai ai impresia că eşti la capătul puterilor, te înâlneşti cu. Şi Sisif-ul din tine e iar întărâtat. Iar şi iar.


Mitul peşterii.
Cel care este dezlegat (sau se dezleagă?) şi poate vedea nu doar umbrele pe pânză, nu doar reflectarea. Reflectarea Ideii.
Nebunii aceia cu piele fină, care simt ghimpele şi piatra.
Oameni cu pielea bătătorită, care nu mai simt nimic. Şi nu cred.
Un şir lung de normalităţi.
Din când în când, un nebun care simte ghimpele. Spinii. Şi crede. Poate pentru că ştie.
Sau, invers. Şir lung de anormalităţi. Toţi simt ghimpii. Din când în când, unul nu îi (mai) simte.
Întrebări: cine are şi cine nu are dreptate?
Leit-motiv: Ce este adevărul? Ce este comunicarea?


Comunicarea, este ea imposibilă pentru că pe noi nu ne doare decât când ne doare? Aşa să fie? Durerea pe care o acuzăm adesea, acolo, în miezul de colţ care suntem, să fie doar mila? Ar fi cumplit. Eu nu cred asta. Eu nu cred.
Altcineva, cine?, spunea: „Nu mă doare decât când te doare.” Frumos spus. Cuvinte.

“Nu crucea are greutate. Ci fulgul. Fulgul căzând. Plin de greutatea frigului de pe Golgota.” Parcă aşa, nu?
„Nu crucea reprezintă adevărul. Nici Yin şi Yang. Ci zâmbetul.” Parcă aşa, nu?



14 februarie 1989

Mi-am tăiat unghiile. Aştept să-mi crească din nou. Aştept.

Şi măcar unii, nu toţi, dar măcar unii dintre cei cu tălpile bătătorite, să nu le aibă (să le fi avut) astfel chiar din cauza prea mulţilor spini întâniţi pe drum şi călcaţi? Talpa bătătorită nu se poate să fie evoluţia tălpii cu piele fină? Ori carapacea ei?

Şi când te gândeşti câte ni se trag de la faptul ori fapta că am uitat să mergem desculţi. Că nu mai e frumos să mergem desculţi. Că nu mai e civilizat. Că ne putem răni tălpile noastre cele fine în tot felul de lucruri ascuţite şi tăioase. Că uneori ne e prea frig să mergem desculţi. Că uneori ne e prea cald.


Mi s-a făcut dor să-mi exercit meseria mea de burete.
Dar, „printre lucrurile pe care Billy Pilgrim nu le putea schimba se numărau: trecutul, prezentul şi viitorul.”
„Cineva bătu în parbrizul maşinii lui Billy. Era un negru. Billy făcu lucrul cel mai simplu cu putinţă: apăsă pe accelerator şi o porni mai departe.”
Aşa merg lucrurile.
Când vacanţele tocmai se termină, apeşi pe accelerator şi o porneşti mai departe. Uneori îţi uiţi mănuşile. Pentru că aşa merg lucrurile.

„Totul ar fi trebuit să fie sfere,
Dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
Dar n-a fost, n-a fost aşa.”

Totul ar fi trebuit să fie colţuri,
Dar n-a fost, n-a fost aşa.


26 martie, seara. Sâmbătă. Telefon. Hm, degete arse.

29 martie. Pentru a veni în Predeal.

3 aprilie 1989. Mai nimic. Atât.

8 aprilie. Ulei încins, căutându-mi ochiul. Să fiu pedepsită, ca altcineva, acolo, lângă sobă?

10 aprilie. Într-un tren, spre Cluj, citesc Nichita. Dintr-un Nichita pe care nu-l ştiam. E oarecum straniu că îl intuiam, îl bănuiam, spunând prostii înţelepte într-o noapte. A fost oarecum un şoc să-mi citesc unele din gânduri scrise de altcineva, de El. Nu e nici o încercare de a mă imagina altceva decât ceea ce sunt. Dar jur că sâmburii mei de pepene verde nu erau plagiaţi. Deşi sâmburii mei şi pepenii mei seamănă atât de mult cu sâmburii lui de mere şi cu merele lui şi cu universitatea lor de sâmburi de mere, nu erau plagiaţi!
Iar jumătatea de facies pueril şi jumătatea de facies bătrân, le văzusem şi pe ele, cu un timp înainte.

6 mai

Iar starea de burete îmi implică auzul ca simţ şi ca tentacul cu care mă agăţ de clipă.
„A auzi, formă de însingurare a tăcerii”, zice.

7 mai

Doctrina lui Platon despre adevăr. Trebuia să existe şi ea, până la urmă. Pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale, e altfel decât povestea. Decât povestea Traducătorul.
Mitul, din câte înţeleg eu, are şi o a patra etapă: cel eliberat coboară din nou în peşteră, după ce Ideea Binelui (Soarele), acordându-i starea-de-neascundere, ca şi putinţa de percepere, îi fusese revelată.
Eu sunt conştientă că n-am ieşit niciodată din peşteră. Tu ai ieşit şi te-ai întors? Sau nici tu n-ai ieşit, încă?

Care va să zică, adevărul este acel tip de eroare fără de care un anumit tip de vieţuitoare nu ar putea trăi. Iar adevărul, ca şi falsitatea, nu există decât în intelect. E cel mai bine aşa?
Acel ceva despre care omul crede că este singurul şi adevăratul real, adică acel ceva ce poate fi deîndată văzut, auzit, pipăit, calculat, rămâne, însă., totdeauna, potrivit lui Platon, doar reflectarea întunecata a Ideii şi, prin urmare, o umbră. Aha! :))))

Adevărul este smulgere prin luptă dintr-o stare-de-ascundere, cum ar veni. Stare-de-ascundere care poate fi de diferite feluri: închidere, adăpostire, învăluire, acoperire, voalare, deghizare. Tăcere. „Neputincioasă”.

10 mai, ora 0

Colţul este o sferă cu razele înafară de ea. Colţul este, în acelaşi timp, centrul sferei. Punctul. Şi înăuntrul lui – infinitul. Adică Nimic. Altceva decât non-fiinţare. Nimic.
Sferă cu razele înafară de ea, adică întorsă pe dos, ca o mănuşă. Iată cum mănuşile mele sunt, de fapt, colţuri.

31 mai

Călăuza. Tarkovski. Câinele care a venit sa-mi lingă încheietura mâinii, pe pârtie. Predeal.

6 iunie

La infinit, colţul este întâlnirea muchiilor, malurilor paralele. Dar, tot acolo, la infinit, ce mai este colţul? El este chiar apa dintre cele două maluri. Adică, uite, colţul să fie ele două lucruri dintr-o dată? Sau ceea ce credem noi că sunt două lucruri distincte, să nu fie?
Deci, colţul e mai multe lucruri deodată (cine ştie câte, încă?), completându-se în funcţionalităţile lor ca într-un joc de puzzle, alcătuind o entitate perfect închisă şi simetrică, adică (ei, nu, cum de ţi-ai dat seama? :)))))))), o sferă. Deocamdată, la infinit, în ceea ce ne priveşte.

O zi din august

Telefon, într-o zi de iulie. Structura spaţio-temporală m-a dorit în altă parte. Ori poate zeii. Aşa merg lucrurile.

31 octombrie

„Lăudat fie numele Domnului Dumnezeului nostru, al cărui adevăr este ca o pajişte smălţată cu flori felurit colorate, din care fiecare o alege pe cea care-i place.”

noiembrie

Azi e miercuri. “Oamenii sunt cercuri.”
Ştiu doar că s-a făcut noiembrie.
Altceva nimic nu mai ştiu.
Ba ştiu totuşi ceva: că nu ştiu nimic.
Care-i adevărul?

Sunt o mincinoasă.
Clasic: de spun adevărul, mint. De mint, nu-i adevărat că sunt mincinoasă.
Ce-i adevărul şi ce vrea el?

Coaja de colţ: Secretul lui Polichinelle

Coaja de colţ: Secretul lui Polichinelle: "Remember incomplet (no name, no date, no mercy)
Ca alţii, eu, pată de..."

Secretul lui Polichinelle

Remember incomplet

(no name, no date, no mercy)


Ca alţii, eu, pată de sânge vorbind. Citat. Poză?

Fachiric roşii plutind, cizme, în colţ. Fotoliu.

Sus, paturi, adormirea sardelelor, noi. Hotel.

Jos, reacţie fonică preferenţială la mângâiere. Tu.

Prăbuşite popice în somnuri-ei, treji-noi, prostii înţelepte, deja. Acolo.

Cuvinte în joacă, spuse-expuse, activ subconştient, răsărind. Colţul. Sfera.

Dis-de-dimineaţă, aterizând extraterestrul, ce-ai face, îndragostindu-se, el? Tăcerea.

De o parte-unul, uşă, de o parte-altul, Ianus bifrons, totuşi atingere. Buze.

Zgomote nedorite-cuvintele noastre, somnului de acolo, cald, plecare. Sobă.

Spre uşă, culoar-tunel, ale mele sunt, atunci ale tale sunt. Mănuşi.

Timp, an, timpan, nemaiplecată venire, patru foi, gară, poftă, roşu. Vin.

Doi, singuri, acolo-ei, ecranul paravan, de degete ascunsă privire. Mâna ta.

Păr răsfăţat, mătăsos, nu ştiam, află. Mâna mea.

De cu seară dar, nemâncată foame, nebăută sete. Pară.

Bântuită de arome, trezire din nedormire, cald şi bun. Ceaiul.

Rostogolindă coajă, căzătoare piele, dulce miez, împreună. Portocală.

În aiurit de aburit aer, plecând revenire, trena. Trenului.

Neînmănuşată zburătăcind înapoi, colibri, rămas bun, semn, mână. A ta.

Pe peron pironită, albă aburind, pufoasă pâine. Eu.

În lichid unduit ascuns, căutat, în Gropi de Mariane găsit. Degetar.

Alta, dar aceeaşi eu, fulgi de cartofi recristalizând, întârziind. Plecarea.

În nouă lumină, iar începând revenire, diametrele cerc, orificii, câte? Tema.

Cu picioare pe pământ coborând, suspendată-păstrată, eu, salut! Salubă!

Ceas al tău, ornic deci, capăt dormind acolo, sărită mereu. Coarda.

Totul de ţinut minte, memorie, da, fantastică uneori, 105, doi. Unul.

Reliefuri descoperite, muşcând şi dezvelind albul. Măr.

Retezate, unul-două, nu ştiu cum, mâna mea ştie. Sughiţ.

Explozivă implozie, ele trei, nevăzute puncte. Triunghiul.

Respirând în jurul mişcării, aerul, învârtit. Titirez.

Înşirate, tangenţială atingere, imposibilă comunicarea, pe aţă. Bile.

Clepsidră inversă, expulzându-şi sinele, există?, da. White-hole.

Din ce izvorâte lumini, umbre coborâte unde, patinoar lucios, lucind. Oglinda.

Ca să ne recunoaştem şi nu ca să ne ştim, ale noastre nume. ...

Improvizat pian, infrasunete mângâind piele, văzută lună. Sonată.

De ce, întrebare, gândesc-eu, vorbeşti-tu. Comunicare. Comuniune.

Aşa fină, de cine dăruită, descoperită neascunzând. Pielea.

Cu cinci guri, robinet, ...- ghicitor, rândul meu, una să spun. Văz.

Mână întinsă, fruct cules, el chemând, timpul fiecăruia. Culegător.

Sprijinind, crescută iederă, singur duce şi pe ea. Cruce.

Rugăciune, deodată mai multe limbi, înţelese neştiute, limba copiilor. Da.

Aşteptată întrebare, rotund răspuns, cine eşti? Tu.

Netraduse, sinonime exemple, seminar privat, de topor tăiş, de bici. Vârf.

În tăcere trecere înaintea lui, gâtul ei, pisică, acum. Zen.

Înmuiate în sânge, de ce, mângâind meridianele pe trup, ele. Unghii.

Împreună, vreme, zi-seară-noapte-dimineaţă-timp-ore. 18.19.

Matinal topite de privire, cuvintele dorm, pluralul ascund? Salubăi!