Totalul afișărilor de pagină

duminică, 4 iulie 2010

1989

13 februarie 1989

La început era Sfera şi Sfera era la Dumnezeu şi Sfera era Dumnezeu. Un Dumnezeu atât de mare, adică un Dumnezeu ascuns de sine înlauntrul său, incât era, în acelaşi timp, şi Colţ şi Sferă.
Şi Colţul era o Sferă. O sferă ca o coajă de colţuri, foarte multe, nenumărate colţuri, colţuri-puncte, adimensionale şi negeometrizate, unele lângă altele şi unele în prelungirea tuturor. Alcătuind Sfera.
Iar centrul Sferei, nevăzut, nu era altceva decât un colţ. Poate însuşi Colţul. Colţul ca un punct. Colţul ca o sferă. Colţul-coajă. Şi între două coji – miezul. Miezul de pepene verde. Pepene ascuns de sine înăuntrul său în seminţe. Seminţe cu coajă şi seminţe cu miez.
Şi colţul ca întâlnire a muchiilor, ca râu care desparte cele două maluri. Cel unde eşti şi cel unde nu poţi fi în timp ce eşti, cel unde fiecare colţ îşi conjugă nestingherit a fi-ul şi unde toate colţurile sunt sfere. Sau cel puţin li se oferă ocazia să fie. Mâncandu-se neîncetat unele pe altele. Continuă mişcare.
Unii spun că există doar unul dintre maluri. Acela de-a lungul căruia am alerga cu toţii, din ce în ce mai încet în raport cu unicul sistem de referinţă – apa râului. Care e totul. Şi curge.


Mda. Zborul gâzei. Programat? Conştientă musca de unghiurile zborului ei? Tangentă ori secantă traversarea ei prin aer? Ori lunecare paralelă perfect determinată între universul-gâză şi universul-aer?

Peretele de care mă sprijin este rece.
De ce nu spui că tu eşti caldă? De ce tot timpul altul, alţii trebuie să fie aşa sau altfel? De ce nu NOI?
Vocea lui din off: „Comunicăm prin căldură sau prin frig. Ferice de cel cald sau rece, pentru că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa.”


Eu cred în extratereştri. Tu nu vrei să-mi demonstrezi că există. Nici eu, că nu există. Crezi sau nu crezi. Eu cred.


„Fulgul căzând.” Cei care ne vorbesc prin minimum de cuvinte ar fi, cică, zeii. Minimum înseamnă unu. Cuvântul. Nu, nu cred că te erijai în zeu. Poate aceea era starea ta. Este starea ta. De a spune minimum de cuvinte. Şi nu oricum. Şi nu oricui.
Eventual, luându-ţi măsuri suplimentare de protecţie şi lovind primul. Scoţând înafară de tine balastul de cuvinte colţuroase şi aruncând cu ele. Noaptea, într-o noapte cu iepuri şi tablouri răsturnate, intr-o noapte dinaintea naşterii, adică revelării de colţuri şi de sfere, profitând de tăceri în întuneric, tăceri, mda, „neputincioase”.
Foarte multe lovituri în centrul ţintei. Felicitări! Eşti un bun ţintaş. Pentru că ocheai centrul, într-adevăr. Dar, vezi, centrul era peste tot, toţi ţepii de arici din jurul meu îşi purtau în vârfuri centrele de ochit. Peste tot, ţintind şi săgetând, deveneai unicul şi gloriosul competitor. Loveai în tăcerea cu care mă înconjurasem, în sfera de tăcere construită în minimumul de spaţiu pe care mi-l puteam permite ca să închid maximumul alcătuit de mine şi de împrejurul meu.




Întuneric sau lumina? Noapte sau zi? Bună dimineaţa sau bună seara? Închid ochii şi privesc. Deschizi ochii şi respiri. Mereu, toţi inspirăm expiraţii. Dreapta-inspir. Stânga-expir. Nuu, nici test, nici joc. Comunicare? Ei, da, întreb, comunicare?


A avea răbdare să-ţi crească unghii. A avea răbdare să cucereşti Everest-uri, să cobori în Gropi ale Marianelor. Şi să o iei de la capăt. Şi a tăcea. „Neputincios.” Poate. Şi când tocmai ai impresia că eşti la capătul puterilor, te înâlneşti cu. Şi Sisif-ul din tine e iar întărâtat. Iar şi iar.


Mitul peşterii.
Cel care este dezlegat (sau se dezleagă?) şi poate vedea nu doar umbrele pe pânză, nu doar reflectarea. Reflectarea Ideii.
Nebunii aceia cu piele fină, care simt ghimpele şi piatra.
Oameni cu pielea bătătorită, care nu mai simt nimic. Şi nu cred.
Un şir lung de normalităţi.
Din când în când, un nebun care simte ghimpele. Spinii. Şi crede. Poate pentru că ştie.
Sau, invers. Şir lung de anormalităţi. Toţi simt ghimpii. Din când în când, unul nu îi (mai) simte.
Întrebări: cine are şi cine nu are dreptate?
Leit-motiv: Ce este adevărul? Ce este comunicarea?


Comunicarea, este ea imposibilă pentru că pe noi nu ne doare decât când ne doare? Aşa să fie? Durerea pe care o acuzăm adesea, acolo, în miezul de colţ care suntem, să fie doar mila? Ar fi cumplit. Eu nu cred asta. Eu nu cred.
Altcineva, cine?, spunea: „Nu mă doare decât când te doare.” Frumos spus. Cuvinte.

“Nu crucea are greutate. Ci fulgul. Fulgul căzând. Plin de greutatea frigului de pe Golgota.” Parcă aşa, nu?
„Nu crucea reprezintă adevărul. Nici Yin şi Yang. Ci zâmbetul.” Parcă aşa, nu?



14 februarie 1989

Mi-am tăiat unghiile. Aştept să-mi crească din nou. Aştept.

Şi măcar unii, nu toţi, dar măcar unii dintre cei cu tălpile bătătorite, să nu le aibă (să le fi avut) astfel chiar din cauza prea mulţilor spini întâniţi pe drum şi călcaţi? Talpa bătătorită nu se poate să fie evoluţia tălpii cu piele fină? Ori carapacea ei?

Şi când te gândeşti câte ni se trag de la faptul ori fapta că am uitat să mergem desculţi. Că nu mai e frumos să mergem desculţi. Că nu mai e civilizat. Că ne putem răni tălpile noastre cele fine în tot felul de lucruri ascuţite şi tăioase. Că uneori ne e prea frig să mergem desculţi. Că uneori ne e prea cald.


Mi s-a făcut dor să-mi exercit meseria mea de burete.
Dar, „printre lucrurile pe care Billy Pilgrim nu le putea schimba se numărau: trecutul, prezentul şi viitorul.”
„Cineva bătu în parbrizul maşinii lui Billy. Era un negru. Billy făcu lucrul cel mai simplu cu putinţă: apăsă pe accelerator şi o porni mai departe.”
Aşa merg lucrurile.
Când vacanţele tocmai se termină, apeşi pe accelerator şi o porneşti mai departe. Uneori îţi uiţi mănuşile. Pentru că aşa merg lucrurile.

„Totul ar fi trebuit să fie sfere,
Dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
Dar n-a fost, n-a fost aşa.”

Totul ar fi trebuit să fie colţuri,
Dar n-a fost, n-a fost aşa.


26 martie, seara. Sâmbătă. Telefon. Hm, degete arse.

29 martie. Pentru a veni în Predeal.

3 aprilie 1989. Mai nimic. Atât.

8 aprilie. Ulei încins, căutându-mi ochiul. Să fiu pedepsită, ca altcineva, acolo, lângă sobă?

10 aprilie. Într-un tren, spre Cluj, citesc Nichita. Dintr-un Nichita pe care nu-l ştiam. E oarecum straniu că îl intuiam, îl bănuiam, spunând prostii înţelepte într-o noapte. A fost oarecum un şoc să-mi citesc unele din gânduri scrise de altcineva, de El. Nu e nici o încercare de a mă imagina altceva decât ceea ce sunt. Dar jur că sâmburii mei de pepene verde nu erau plagiaţi. Deşi sâmburii mei şi pepenii mei seamănă atât de mult cu sâmburii lui de mere şi cu merele lui şi cu universitatea lor de sâmburi de mere, nu erau plagiaţi!
Iar jumătatea de facies pueril şi jumătatea de facies bătrân, le văzusem şi pe ele, cu un timp înainte.

6 mai

Iar starea de burete îmi implică auzul ca simţ şi ca tentacul cu care mă agăţ de clipă.
„A auzi, formă de însingurare a tăcerii”, zice.

7 mai

Doctrina lui Platon despre adevăr. Trebuia să existe şi ea, până la urmă. Pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale, e altfel decât povestea. Decât povestea Traducătorul.
Mitul, din câte înţeleg eu, are şi o a patra etapă: cel eliberat coboară din nou în peşteră, după ce Ideea Binelui (Soarele), acordându-i starea-de-neascundere, ca şi putinţa de percepere, îi fusese revelată.
Eu sunt conştientă că n-am ieşit niciodată din peşteră. Tu ai ieşit şi te-ai întors? Sau nici tu n-ai ieşit, încă?

Care va să zică, adevărul este acel tip de eroare fără de care un anumit tip de vieţuitoare nu ar putea trăi. Iar adevărul, ca şi falsitatea, nu există decât în intelect. E cel mai bine aşa?
Acel ceva despre care omul crede că este singurul şi adevăratul real, adică acel ceva ce poate fi deîndată văzut, auzit, pipăit, calculat, rămâne, însă., totdeauna, potrivit lui Platon, doar reflectarea întunecata a Ideii şi, prin urmare, o umbră. Aha! :))))

Adevărul este smulgere prin luptă dintr-o stare-de-ascundere, cum ar veni. Stare-de-ascundere care poate fi de diferite feluri: închidere, adăpostire, învăluire, acoperire, voalare, deghizare. Tăcere. „Neputincioasă”.

10 mai, ora 0

Colţul este o sferă cu razele înafară de ea. Colţul este, în acelaşi timp, centrul sferei. Punctul. Şi înăuntrul lui – infinitul. Adică Nimic. Altceva decât non-fiinţare. Nimic.
Sferă cu razele înafară de ea, adică întorsă pe dos, ca o mănuşă. Iată cum mănuşile mele sunt, de fapt, colţuri.

31 mai

Călăuza. Tarkovski. Câinele care a venit sa-mi lingă încheietura mâinii, pe pârtie. Predeal.

6 iunie

La infinit, colţul este întâlnirea muchiilor, malurilor paralele. Dar, tot acolo, la infinit, ce mai este colţul? El este chiar apa dintre cele două maluri. Adică, uite, colţul să fie ele două lucruri dintr-o dată? Sau ceea ce credem noi că sunt două lucruri distincte, să nu fie?
Deci, colţul e mai multe lucruri deodată (cine ştie câte, încă?), completându-se în funcţionalităţile lor ca într-un joc de puzzle, alcătuind o entitate perfect închisă şi simetrică, adică (ei, nu, cum de ţi-ai dat seama? :)))))))), o sferă. Deocamdată, la infinit, în ceea ce ne priveşte.

O zi din august

Telefon, într-o zi de iulie. Structura spaţio-temporală m-a dorit în altă parte. Ori poate zeii. Aşa merg lucrurile.

31 octombrie

„Lăudat fie numele Domnului Dumnezeului nostru, al cărui adevăr este ca o pajişte smălţată cu flori felurit colorate, din care fiecare o alege pe cea care-i place.”

noiembrie

Azi e miercuri. “Oamenii sunt cercuri.”
Ştiu doar că s-a făcut noiembrie.
Altceva nimic nu mai ştiu.
Ba ştiu totuşi ceva: că nu ştiu nimic.
Care-i adevărul?

Sunt o mincinoasă.
Clasic: de spun adevărul, mint. De mint, nu-i adevărat că sunt mincinoasă.
Ce-i adevărul şi ce vrea el?

Un comentariu:

  1. Felicitari Livia! Bine ai venit in blogosfera! Ai facut ceea ce trebuia sa faci. Blogul.

    De-acum, ca noi toti de altfel, ti-ai asumat o cocoasa si-o cruce. :))

    RăspundețiȘtergere