Totalul afișărilor de pagină

duminică, 4 iulie 2010

1990

5 aprilie 1990

Din supărare pe cei care tac cu mine, vorbesc singură.
Şi daca nu mi s-ar fi explicat că nu se poate revenire fără absenţă!
Şi dacă n-aş încerca să idealizez atât, propunând ca nici absenţe fără de reveniri să nu fie!

Dar, ce contează?
Jean, evident! El contează. Doar, vorba ceea, Jean boxează! El cunună, el botează, pe deasupra si coafează!

Am auzit că demonstrai, pe un munte, unor cuminţi ascultători (ce faună delicată, ascultătorii aştia cuminţi!) ce felie de timp contează. Şi ei te credeau. După care, nţ, reveneai, argumentând că nu ai dreptate. Şi ei iar te credeau.
Nu, eu nu eram printre cuminţii ascultători. M-am tot întrebat ce cuvinte trebuie că s-au spus atunci şi acolo.
M-a vizitat de curând un nor de cuvinte. Fii atent, sunt poate cuvintele de pe munte!
Deci (concluziv, de la început! :)), despre ce contează:

1. Prezentul contează. Viitorul numai în acum, în azi, ţi-l poţi închipui şi construi mental. La fel, trecutul. Amintindu-ţi de el, faci operaţia asta în prezent şi nu poţi vorbi despre acest (acel) trecut decât când vorbeşti.
Căci a deveni înseamnă mai întâi a fi prezent. Colonia de celule care eşti, dacă se smulge din prezent , adică încearcă să o facă, moare. Viaţa este adaptare la prezent şi permanenţă în prezent. A fi înseamnă a ajunge la prezenţă. A fi înseamnă a trăi punctul temporal în care te afli şi care separă trecutul de viitor.
A fi sau a exista? A fi sau a fiinţa?
Unii spun că a te bucura rezonabil de prezent constituie singura grijă raţională pentru viitor.
Hai să ne bucurăm rezonabil! Adică, sigur că da, „suntem aici, ai pământului, trecutul niciodată încetând, viitorul niciodată începând, numai prezentul, pentru totdeauna.”

2. Da, ai dreptate, numai trecutul este! Prezentul nu există, pentru că în chiar clipa când crede că este, a şi devenit a fost. N-are timp să-şi savureze a fi-ul. Iar viitorul, clipă după clipă – prezent, sau clipă înainte de clipă – prezent (habar n-am) şi, extrapolând, clipă înainte (după?) clipă, trecut, n-are nici el cum să fie, ci doar să se poată întâmpla.
Printr-o terţă persoană, aflu de la unul, Bertrand de Jouvenel îi zice (! :)) că: „Nu putem cunoaşte, cu aproximaţie, decât trecutul, fără să-l mai putem schimba, dar putem schimba viitorul, deşi fără să-l cunoaştem.”
Eu, una, am regretul a ceva întâmplat înainte. Înainte de ce, dacă mă întrebi, înainte de-nu-ştiu- ce, îţi răspund.
Alţi câţiva (se) bănuiesc că ar fi făcut ceva rău înainte de a se naşte. Printre ei, Sabato. Ernesto Sabato.
„De ce unicul lucru care ne aparţine este ceva ce nu mai avem: trecutul?” Hmm?
Iar viitorul, cu vorbele lui Valery (Paul. Paul Valery), “nu mai e ce era.”

3. Bineînţeles că doar viitorul interesează!
Migrarea asta masivă a tuturor din prezent e favorizată de interesul general pentru viitor. Singurul sistem de referinţă unde totul se poate. E ca o pâlnie spre care cineva cu plămâni remarcabili ne aspiră. Restul, nu contează, dacă numai în direcţia ochilor putem alerga. E mai simplu să accelerezi decât să mergi în marşarier.

Şi, uite, „aşa se prăpădesc adevărurile, când nu mai sunt spuse la întâmplare.”
Atât despre ce contează.


Mă gândeam la zebre. Oare sunt ele cu dungi albe sau albe cu dungi negre?
(Răspuns: „Depinde din ce parte a gardului priveşti.”)


Acum, despre rază:
“Gândeşte-te la rază! Scrie despre rază! Despre raza curbă.”
M-am gândit. Voi scrie. Deşi tare mult aş mai sta de vorbă şi despre Dreapta Simplă.

Deocamdată, despre rază:
Dacă e singură, raza e sinceră.
Dacă nu e singură, raza minte.

Căci, iată: sferele concentrice. Care se cred una mai cu moţ decât cealaltă. Absolut penibilă reacţia lor, fiindcă dacă duci din acel centru al lor comun razele care le fac să fiinţeze pe toate, deopotrivă, remarci că numărul de puncte unde înţeapă razele pielea sferelor este acelaşi. Care dintre sfere mai are acum tupeul să susţină că e mai cu multe puncte pe pielea ei?
Făcând abstracţie de bunul simţ de geometru (divorţat sau nu de Euclid), de măsuri şi măsurători, admite că toate acele sfere sunt la fel, având în proprietate exact acelaşi număr de puncte ca să se definească. Uită de volume, pentru că îmi pot permite să operez într-un referenţial mai neortodox decât spaţiu-timpul. Din când în când.
Ca şi cum toate aceste sfere ar fi una. Sau Una-Toate.
Din momentul ăsta critic al discuţiei se face să accepţi un dialog cu amicul Platon, care, fie vorba între noi, e un tip deştept.

Despre mine: eu cred că exist ca să pun întrebări şi nu ca să răspund. Nu mă mai întreba.


Mda. Revenind. Să zicem, la Colţ.
Tu zici că
Eu zic: Nu! Acesta nu e Colţul. Acesta e Inorogul. Comprimat, de la coadă înspre corn, de la copite înspre corn. Adunat tot în colţul ultim al cornului său, cum „vederea de melc în colţul cornului de melc”.

Inorogii. Ei pornesc, deodată, toţi, ca la un semnal, din originea-colţ a Sferei. Ţâşnesc pe drumurile foarte cunoscute ale razelor-săgeţi, depărtându-se din ce în ce mai mult unii de alţii. Din cauza vitezei fantastice, inorogii se împing în sinele lor şi se condamnă să locuiască în minimum de formă.
La un alt semnal, alt set de inorogi primesc startul. Şi după ei, alţii. Cum după alţii, alţii.
Ce aglomeraţie fantastică de inorogi-puncte este acum pe suprafaţa netedă a Sferei! O Inorogosferă.

Din punctul de vedere al colţului, adică al originii-punct, razele reprezintă dorinţa de libertate a lor din sinele punctelor. Implicit, dorinţa de libertate a sferei, dorinţa ei de fiinţare. Desprindere din starea de a fi piatră şi din starea de a fi animal. Dintr-o stare lipsită de inorogi, ori săracă de inorogi. Ea însăşi doritoare să plăsmuiască inorogi.
Din punctul de vedere al inorogilor, originea-punct reprezintă dorinţa de libertate a lor, de inorogi, din sinele lor, migrarea în sens decompresiv.

Să fie centrul Sferei o cale de fugă a razelor de cealaltă parte? Să fie centrul Sferei un ochi de plâns, de lăcrimat lacrima de care e plină Sfera? Spre unde, spre ce?
Să fie dincolo jumătatea, geamănă, de clepsidră? Jumătatea, geamănă, de sferă? Ţinutul de dincolo?
Dar Valea Plângerii aici este, de ce se duc să lăcrimeze dincolo? (Valea Plângerii=România)

Să stai şi să-ţi închipui un ce a cărui jumătate să fie o sferă. Ceva alcătuit numai şi numai din două sfere. Trebuie să îmi fac timp să stau de vorbă cu un cuadrodimensional, ca să-mi spună. Dacă voi auzi. :)) (Râd, dar nu e râsul meu :D)

Dacă voi auzi, pentru că în urechea mea îşi ţese pânza un păianjen. Îi prieşte fantastic tăcerea pe care o aud. În ultima vreme, mai mulţi păianjeni-păienjeni (?) şi-au anunţat venirea.

Şi-atunci, „condar intra meum latus”, ca şi Inorogul, pentru că nici eu nu am altă parte în care să mă ascund.


11 aprilie

În camera asta trăim douăsprezece suflete. Eu trebuie să am grijă de celelalte unsprezece. De cele albe, de cele roşii, de cele cu dungi, de cele fără de dungi, de cele cu verde şi de cele cu trei puncte, de cele cu aripi şi de cele cu antene, de cele cu cozi şi de cele singure.
Mi-e greu să port responsabilitatea fiinţării altuia. Şi de fiinţarea mea mă ocup cu greutate.
(P.S. Iulie 2009: peştii mei erau să fie-vor fi fost peştii lui Bogdan Teodorescu din 54/24?)

A nins.

Simt cum mănuşile mele se sufocă. Nu mai pot respira. Nu le mai scoate nimeni în natură. Mor.

Nu vreau să-ţi ştiu alte nume sau numele. Am învăţat să-l pronunţ pe acesta pe care-l ştiu. Şi, cu care, dacă te strig, răspunzi. Dacă auzi.
Cum m-am obişnuit şi cu imaginile crescute de jur-împrejurul lui. Cu tablourile vivante. Alte nume, ca şi trupurile şi imaginile aferente lor, mi-ar fi absolut străine. Să nu-ţi mai fie teama!

12 aprilie

E mişto să te crezi buricul pământului?

15 aprilie, ora 0

Da, desigur, ajută-mă şi pe mine, buretele, să mă umplu, dar nu cu oţet, rogu-te, nu cu oţet!

Mai, miercuri, nu ştiu cât

Ce fericiţi trebuie că sunt aceia care nu se plictisesc de ei înşişi! Dumneata eşti o persoană fericită, pentru că dumneata nu te plictiseşti niciodată de dumneata.

În aceste momente eu cred că nu sunt fericită, pentru că în aceste momente eu mă plictisesc de mine. De-abia mă mai suport. Aş vrea să ies din mine şi să umblu brambura.
Şi să beau un vin. Roşu.

23 iunie

“Unghiile cresc pentru a arăta cu degetul ceva
dincolo de arătător şi de orice altă indicare
dacă unghiile contină să crească şi la morţi,
unghiile cresc pentru a răzui noaptea de ziuă.”

Păşesc din ce în ce mai fără de idoli în jurul meu. Mi s-a făcut o lehamite cruntă să mai merg.

6 iulie
CE LENE – A TRĂI.

10 iulie
Oare se va mai sfârşi vreodată ziua de mâine?

O zi din august
Bineînţeles că telefonul a sunat într-o zi din iulie. Atunci când spaţio-temporalitatea ori poate, zeii, m-au dorit în altă parte.
Ca o copie la indigo-totul.

7 august
Beau un vin. Roşu.

29 august
Azi am văzut o căprioară şi un papagal. Căprioara era cu mult mai galbenă decât papagalul.
„Un galben de gumă guta care îmi pare cel mai frumos dintre toate (mai galben chiar decât gura râului Yang-tze-Kiang.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu