Totalul afișărilor de pagină

vineri, 22 aprilie 2011

Final de SOLARIS

...
Spune-mi, te rog...crezi în Dumnezeu?
Mi-a aruncat o privire iute, pătrunzătoare.
- Ce tot spui! Cine mai crede astăzi...
- Nu-i chiar atît de simplu, am rostit pe un ton lejer, fiindcă nu mă refer la la dumnezeul tradiţional al credinţelor pămîntene. Nu m-am ocupat de teoria religiilor şi poate că n-am inventat nimic, dar n-ai cumva întîmplător idee dacă a existat vreodată credinţa într-un dumnezeu...imperfect?
- Imperfect? a repetat Snaut, ridicîndu-şi sprîncenele. Ce înţelegi prin asta? Într-un anumit sens, divinitatea fiecărei religii era imperfectă, fiind împovărată de însuşirirle oamenilor, amplificate doar. Dumnezeul Vechiului Testament era, de pildă, doritor de proslăviri şi de jertfe, era violent şi gelos pe ceilalţi zei...Zeii grecilor, prin caracterul lor certăreţ, prin conflictele lor familiale, nu erau mai puţin imperfecţi decît oamenii...
- Nu, l-am întrerupt, eu mă refer la un dumnezeu a cărui imperfecţiune nu derivă din simplitatea creatorilor lui umani, ci constituie însăşi trăsătura lui esenţială, imanentă. Acesta trebuie să fie un dumnezeu limitat în atotputerea şi atotştiinţa lui, care evaluează greşit viitorul operelor lui, ceea ce-l poate duce pînă la consternare. Este un dumnezeu...care vrea întotdeauna mai mult decît poate, deficienţă de care nici nu-şi dă seama de la început. O divinitate care a construit ceasornicele, dar nu şi timpul măsurat de ele; care făureşte sisteme şi mecanisme ce servesc anumitor ţeluri, dar aceste scopuri sînt depăşite şi trădate; care a creat infinitul, dar acesta, din măsură a puterii, a devenit măsura unei nesfîrşite înfrîngeri.
- Aşa arătau cîndva concepţiile maniheiste, a rostit gînditor Snaut. Îndoiala circumspectă cu care mi se adresa în ultima vreme dispăruse.
- Dar ce spun eu n-are nimic comun cu binele şi cu răul, l-am întrerupt imediat. Această divinitate nu există în afara materiei şi nu se poate rupe de ea, ci doar doreşte să se elibereze.
- Nu cunosc o asemenea religie, a spus Snaut după o clipă de tăcere. Dacă te pricep bine, tu îţi imaginezi un dumnezeu în evoluţie, care se dezvoltă în timp, înălţîndu-se pe trepte tot mai înalte ale puterii, pînă la conştiinţa nevolniciei acesteia. Dumnezeul tău este o fiinţă care a intrat în dumnezeire ca într-o situaţie fără salvare şi, înţelegîndu-şi soarta, s-a lăsat pradă disperării. Da, dar un dumnezeu care disperă este tocmai omul, dragul meu, e vorba deci de om...E nu numai o filozofie inferioară, ci chiar un misticism inferior.
- Nu, am răspuns cu îndărătnicie, nu mă refer la om. E posibil ca, în anumite trăsături, acesta să corespundă definiţiei provizorii pe care am dat-o, dar numai datorită faptului că ea are o sumedenie de lacune. În pofida aparenţelor, omul nu-şi creează ţeluri. I le impune timpul în care s-a născut, el le poate servi sau se poate împotrivi lor, dar obiectul acestei serviri sau al împotrivirii este dat din afară. Pentru a fi pe deplin conştient de libertatea căutării ţelurilor, omul ar trebui să fie singur, lucru cu neputinţă, deoarece omul necrescut printre oameni nu poate deveni om. Divinitatea mea trebuie să fie o entitate lipsită de plural, înţelegi?


Solaris - Stanislaw Lem
Ed. Dacia 1974

Această ediţie a romanului SOLARIS, în versiunea românească a lui Adrian Rogoz şi a lui Teofil Roll, a apărut sub coordonarea lui Ion Hobana.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu