Totalul afișărilor de pagină

joi, 7 iulie 2011

La "ZOO"






Eu, de o parte a gardului. Ei, de cealaltă parte.
Gardul care desparte privitorii de priviţi.
Ei, în cuşca lor. Eu, în cuşca mea.
Cuşca mea şi a celorlalţi privitori, mult mai mare decât cuşca lor.
Deşi, noi, privitorii, orgolioşi cum ne ştim, putem trăi o viaţă întreagă cu impresia că umblăm liberi.
Ei, priviţii, nu mai au nici măcar iluzia asta. O cuşcă betonată nu e chiar savana.
Între garduri, se plimbau alţii.
Cu siguranţă, şi acei alţii credeau că se mişcă liberi. Habar n-aveau că umblă în zona dintre garduri.
Privindu-ne în ochi, unul dintre EI m-a salutat. Şi-a lăsat capul în piept, apoi l-a ridicat. De două ori.
L-am salutat, imitându-i mişcările. De două ori.
A închis, cumva resemnat, ochii. Apoi i-a deschis, privindu-mă . Cu ochii lui în ochii mei. De două ori.
L-am imitat. Privindu-l, cu ochii mei, în ochii lui. De două ori.
Deodată, EA, ivindu-se în pragul cuştii, s-a strecurat pe lângă EL şi a început să vorbească publicului.
Au completat-o EL şi celălalt El, care era izolat în cuşca vecină.
Cealaltă EA, care stătea tolănită şi cam plictisită, n-a zis nimic.
Ce am înţeles eu este că au întrebat „De ce?” preţ de două-trei minute, pe tonalităţi diferite.
Ei răgeau. Eu tăceam şi plângeam. Alţi oameni râdeau.
Copiii învăţau animalele sălbatice, pe viu.
„Uite, tati!...Uite, mami!... LEII!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu