Totalul afișărilor de pagină

vineri, 29 noiembrie 2013

Dimineaţa devreme ceaţa-i lipită de drum

Dimineaţă devreme, zi de luni sau miercuri, marţi sau joi, nu contează, că vineri sigur nu era. Pregătire taternală indusă (repet, nu maternală) copil sex feminin, vârsta circa 14, pentru nu ştiu ce, posibil chiar susţinere atletică pentru potenţial handbal de performanţă, dar, dacă era musai, hai! Ceaţă, metrou Dristor, schimbat Piaţa Victoriei (parcă), covrigi de-acolo, neapărat! Ajungem la suprafaţă, mă-sa bulversată, copil ciuciu direcţie, lasă că întrebăm! Nu vă supăraţi, uite pe-acolo şi-ncolo, drept spre Arcul de Triumf ş-o cotiţi un pic la dreapta! Mulţumesc, hai să traversăm acuma, că n-avem pe unde altundeva. Stăm la semafor să se intituleze verde pentru pietoni. Bine, mami, stăm! Ce copil ascultător!

Şi-n timp ce stăteam, un cârd uriaş (şi când spun uriaş ştiu ce spun, sute, pe puţin, dacă nu chiar cam la o mie, parcă erau escadrile de vânătoare, de pescăruşi, năvăleşte pe deasupra noastră! Pe deasupra noastră, vorba vine, că doar nu eram doar noi două, singure, aşteptânde în intersecţie. Numai că, iar (ah, m-am plictisit să tot repet!) lumea pietonală n-avea timp de observat cârduri imense de pescăruşi zburând la joasă înălţime prin buricul Bucureştiului, cum lumea mergătoare în automobile, nici atât (că erau atenţi la culoarea semaforului, practic, doar la direcţia de mers o ochilor, că întârziau la serviciu, probabil de-aceea se şi explică). Măh, de unde-or veni şi un' s-or duce ai pescăruşi?! m-am întrebat cu voce tare. Copilul ce să ştie, ăilalţi oameni, ce s-audă, ce mă-ntrebam, eu, retoric, cumva?!

Pe drum, înspre Arcul de Triumf, un câine, doi, trei, ne-aţineau calea. Ia, mă, şi tu, o bucată de covrig, strâmbături din nas, erau mâncaţi deja. Păi, bă, de ce n-aţi zis, că mai bine nu mai stricam covrigul pe voi, dat din coadă, hai, rămânem prieteni... ş-odată ajungem la Arcul de Triumf!

De-acolo încolo era chiar simplu! Numai că pe drum spre stadion erau zeci de nuci căzute pe trotuar, dar pe lângă tot felul de pomi de pe drum, niciunul nuc! (Cine nu crede să se ducă să cerceteze). Şi deodată a început să plouă. Până să ajungem la poarta stadionului. Şi picau aşa nişte picuri mari şi lătăreţi, de atunci când ajungeau pe obrajii mei mi se păreau a fi chiar lacrimi de-ale mele.

Şi-n dimineaţa aia a fost întâmplarea cu domnul cu ochi albaştri şi cu doamna gravidă cu ochi negri care executa paşi de atletism spre, probabil, o naştere mult mai uşoară decât media gravidelor, domnul cu ochi albaştri şi căciulă tip norvegiană pe cap uitându-se în ochii mei şi zicând "Dacă nu-i convine, să-şi ia jucăriile şi să plece!", adresându-se doamnei gravide, desigur, dar atunci nu ştiu de ce trebuia să aflu şi eu chestia asta, uitându-se fix şi-n ochii mei!

În fine, eu voiam să povestesc, de fapt, întâlnirea cu Romeo Oprea, dar iar m-am luat cu vorba şi iar rămâne pe altă dată.


Who the fuck is Romeo Oprea? I have no idea.

Episodul I. (dacă are like-uri destule şi mulţimea aclamă în delir, continuu; dacă nu, nu)

Normal că mă plictiseam. Doar nu era să mă apuc, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, să alerg sau cine ştie ce alte genuflexiuni (ia uite, domnule, până acuma eram convinsă de corectitudinea lui o în loc de u, noroc cu dex online!) să m-apuc să fac, dis de dimineaţă şi cu cafeaua băută doar pe jumătate şi nici fără toate ţigările regulamentare la bord! Aşa că iar mă uitam la fi-mea, cum se chinuia, doar ea. Şi cum mă uitam eu, aşa, în lung de teren de fotbal, văd un om. Om, om. Arăta ca un om, adică. Făcea ca un fel de tai chi, aşa. Dar, de la un moment dat încolo, nu mai făcea de unul singur, cu sinele lui. Că tocmai ce aterizaseră nişte ciori, care croncăneau atât teribil, cât şi ameninţător ş-a început acel om, să le-arate, el, ciorilor, cum se face tai chi adevărat. Io mă uitam uimită. Omul mai arunca din când în când câte o privire, să vadă dacă mă uit. Io mă uitam, ciorile croncăneau, omul făcea figuri de tai chi sau ce shotokan karate erau ele. Din când în când mai uşuia şi ciorile: uuuuşşş, făcea, uuuuşşş, parcă era o locomotivă pe aburi, aşa expira. În fine, fiecare făcea ce-l tăia capul şi ştia mai bine.

Intermezzo

La un moment dat (dar asta era după amiază, deja eram funcţională în parametri) doi oameni făceau pase şi aruncau la coşul de baschet aferent lateralului stadionului pe care fi-mea (e notorie treaba de-acum) făcea atletism. Cum stăteam eu şi, evident, mă plictiseam, zic: Pot să vă inoportunez şi eu cu câteva aruncări la coş? Oamenii, politicoşi, au zis că desigur, poftiţi!. Ş-am aruncat aşa, pe rând, la coş, preţ de vreo 40 de minute şi mai bine. Am mai râs, am mai glumit, deh, ca oamenii. Şi, la un moment dat, zice un om către altul: băi, Bogdane, nu ştiu ce. Şi eu remarc faptul că unul dintre cei doi oameni avea un nume şi acela era Bogdan. Mă uit la omul cu nume de Bogdan şi mă uimesc. Mvaaai, domnule Bogdan Stelea, sunteţi chiar dumneavoastră?! Şi domnul Bogdan Stelea zice că da. Vă rog să mă scuzaţi că nu v-am recunoscut din prima. Nu face nimic. Continuăm aruncatul la coş. Bag şi eu de trei puncte, că acuma aveam motiv. Un elicopter trece pe deasupra, la joasă înălţime, mă gândesc că sigur şi omul celălalt e o persoană foarte cunoscută, mi se face ruşine un pic că nu ştiu cine e, dar îmi trece repede, cei doi oameni îşi iau mingea, la revedere la revedere, mulţumesc, şi eu, pentru îngăduinţa acordată şi această nesperată posibilitate de mişcare, fi-mea termină antrenamentul, plecăm. Ştii, băh, cu cine jucai, io, baschet? Cu cine? Cu Bogdan Stelea, băh! Zău?...Aşa şi?...Impertinent copil am născut!

Episodul al II-lea

Termină omul tai chi-ul sau ce figuri de arte marţiale făcea el şi începu s-o ia în pas molcom, pe pistă, înspre unde stăteam eu, mirată, dar şi curioasă. Însă, paşii, erau ei, molcomi, dar erau şi cam de nu ştiu cum eu să explic mai exact aşa...cam ca de samurai. Apăsaţi, îndoiţi din genunchi, muzica lui Hans Zimmer mai lipsea.http://youtu.be/2eouUdcgXBE?t=1m18s Ei, şi la un moment dat, pe la jumătatea pistei, omul se îndreaptă către gardul ce despărţea tribuna de stadion. Meştereşte acolo ce meştereşte la o poartă în gardul ăla, deschide poarta, o ia pe lângă tribună, până ajunge la scara de beton marginală tribunei. Şi-ncepe să urce. Câte-o treaptă, câte două, mai coboară, iar mai urcă, ajunge până sus (deasupra scării era scris mare şi cu roşu 13, nu ştiu în ce scop şi pentru care motiv), iar coboară, zgâlţâie, dar se şi ţine de balustradă, cumva în mod demonstrativ, el uitându-se la mine şi eu uitându-mă la el. (Eu am tradus aşa: uite, bă, vezi, poţi să urci, poţi să cobori, poţi să faci ce vrei tu pe scara asta, câte-o treaptă, câte două, câte trei, câte poate deodată fiecare! Şi înainte şi înapoi. Balustrada e trainică, te poţi ţine de ea, că nu zice nimeni nimic dacă te ţii şi de balustradă, ba chiar uneori e oportun, decât să cazi ca prostul pe trepte!) E, şi termină omul tema cu scara, revine la locul pe unde intrase, meştereşte ce meştereşte, închide gardul la loc cum era, închis şi se îndreaptă spre mine. Ajunge aproape de mine, zâmbeşte, săru-mâna!, zice, v-a fost frică? Bună ziua, zic, chiar deloc, doar că eram curioasă ce faceţi şi cum, ca să fac şi eu.

De-aici, încolo, îl aştept pe Spielberg să cumpere drepturile de ecranizare, în avans!



Episodul al III-lea

Omul se proţăpeşte în faţa mea. Eu, cu ochii-n soare, el, cu spatele la el. Ce soare metalic, cumva, era în dimineaţa aia (o să explic la sequel care e treaba cu soarele metalic, dacă e). Ş-acuma-l văd. Geacă roşie, pantaloni de trening negri, încălţări sport nelegate la şireturi, tricou verde pe sub geacă, ponosit la gât, practic cam rupt şi cu găurele (geaca fiind deschisă la fermoar, deci de-aceea am putut vizualiza aceste amănunte). Păr negru, cărare pe mijloc, plete pînă la nivelul de deasupra umerilor, faţă albă, caucazian, clar! Îl întreb în gând pe om câţi ani are, nici n-apuc să termin de formulat întrebarea în gândul meu şi-mi zice 52! (mai şi zâmbeşte, oarecum superior). Păi, zic, nu arătaţi. Şi chiar că nu arăta, piele întinsă, aproape nici un rid pe faţă, păr negru, cu doar foarte puţine fire albe, bă, zici că era frate-meu geamăn! :D
Episodul al IV-lea

Aşa... Şi, ce mai zice omul... Mai zice că el obişnuieşte de mic să facă sport, că de mic l-au dus ai lui la tot felul de activităţi sportive, începând cu înotul, de la 3 ani, taică-su fiind foarte mare şi tare, iar mamă-sa de o frumuseţe rară. RARĂ, repetă, exact pe tonul ăsta! Hait, iar m-am întâlnit cu Isus reloaded, te pomeneşti! (că mai am experienţe anterioare, o să le povestesc, eu şi p-alea). E, şi din vorbă-n vorbă aflu că e prieten cu Eba, cu Cătălin Botezatu (şi cu tot felul de oameni celebri, în general), că îl respectă chiar şi pe Băsescu, deşi nu este de acord în totalitate cu opiniile şi acţiunile lui, că are o casă pe la Grădina Icoanei şi una nu mai ştiu pe unde, tot în Bucureşti, dar şi-n Germania, mai multe, că joacă rugby cu Panterele din Düsseldorf, că are milioane sau chiar miliarde în tot felul de conturi, dar că oricum banii nu vor mai conta în scurt timp, că are prieteni cu bani în Germania şi aşa şi pe dincolo (ş-atunci, de ce nu veniţi să investiţi în România domnule?, zic - pentru că nu mă lasă jitiile, zice. adică ce înseamnă aia, jitii? adică alea care ţi se agaţă de picioare şi dacă încerci să mai faci un pas, cazi la pământ şi te mânâncă) şi că a fost îndrăgostit foarte tare de o fată, dar aia a murit de cancer la un moment dat şi că, oricum, îl înşelase şi că, ce, poate, el, s-o întoarcă din mormânt, acuma? POT sau NU POT?! a tunat cu vocea la mine (păi, eu de unde să ştiu, mă scuzaţi, m-am scuzat în gând. habar n-am) şi că, oricum, a venit în ţară să petreacă sărbătorile de iarnă, cum face în fiecare an, dar oricum după anul nou pleacă în Siberia, că lui ş-aşa îi place frigul şi a descoperit, el, acolo, vreo 200 de brazi extraordinari, pe care se duce să-i taie (dar de ce să îi tăiaţi, zic, în loc să-i lăsaţi să mai creasca? - pentru forţa braţelor, zice şi-mi arată bicepşii şi tricepşii prin geacă şi decât să moară ei, mai bine îi tai eu!)

Era sfârşit de noiembrie-început de decembrie 2010, dacă nu mă înşeală memoria.

Ep5 SE1

Termină fi-mea antrenamentul, hai, mami, plecăm odată?! Hai! Plecăm, toţi, odată. Lateral, teren tenis. Ştiţi cine este acest om, doamnă? mâ-ntreabă Isus reloaded. Nu ştiu. Cum?!, Nu-l ştiţi pe Horia Tecău?! Ba, de ştiut, ştiu cine e, e un jucător de tenis excepţional, dar nu-l cunosc personal şi nici nu prea reţin amănunte fizionomice. Horia Tecău se antrena, şi el, tot acolo, de unul singur. Ce coincidenţă!

Şi ne-am despărţit la poarta fabricii de antrenamente. Mi-a întins mâna. Romeo Oprea, s-a prezentat. M-am prezentat şi eu. Ne-am salutat ca pe vremuri. Nu înainte de-a remarca, eu, că părea foarte interesat de bordul unei maşini 4x4 sau cu ce tracţiune colaterală o mai fi fost ea. S-a uitat în geamurile laterale ale maşinii pe care, cică, o studia, ca să mă mai vadă o dată ce fac şi cum reacţionez. Salubă!, i-am replicat, instantaneu. Cu mâna ridicată şi deschisă, fără ascunzişuri! Şi pa!

Aceasta a fost SE1 cu Romeo Oprea.

duminică, 24 noiembrie 2013

Să râdem cu luminiţele de revelion. Dacă doriţi să revedeţi.

Stăteam pe-o bancă, în părculeţul de la magazinul Unirea. Şi mă uitam înspre în sus, unde nişte trei lumini colorate se tot mişcau. Din trei se făceau două, din două una, din una trei şi tot aşa. Eram fascinată. Era 25 decembrie 2010, fix de Crăciun, cum ar veni. Aceleaşi (dar, fix) aceleaşi lumini le mai văzusem şi înainte cu o zi, fix deasupra la metrou, la Dristor. Şi cum mă uitam eu aşa la luminile alea, trece un om cu nişte sacoşe. Sărumâna, doamnă,la ce vă uitaţi? Uite, mă uit la luminile alea de colo, dumneata le vezi? Le văd, zice. Şi ce crezi, dumneata, că sunt ele? Io cred că sunt ozeneuri, doamnă. Or fi lasere, totuşi. Io zic că-s ozeneuri. Ş-a naiba nevoie urgentă, iar mă trecea. Bine, îmi îngheţaseră şi picioarele, că ninsese şi era cam ger. Deci m-am ridicat de pe bancă ş-am plecat. Bună seara. Bună seara. Săracul om, l-am lăsat cam supărat că nu mai avea nici el cu cine să dezbată problema, că lumea cealaltă avea, toată, treburi mult mai importante de făcut în viaţă. Cum ar fi uitatul în jos sau uitatul la reclamele luminoase de pe clădiri, ori ţinutul în frâu de copii care făceau numai ce nu trebuiau să facă, ori tot felul de altele.


Am o povestire FIX (dar FIX!) ca-n poezia lui Sorescu. "Doi îl vedeau şi unul, nu." Caz în 

care, paradoxal, primul din cei doi nu am fost eu, ci fiică-mea. Ia uite, mami, ce luminiţe! 

Aha!, ia uite că mai apar, ia, uiteee...câte sunt! ia uite, au mai apărut trei acolo...ooo..uite 

încă una chiar în faţă, două, trei.cinci!...Haha! Uite, mama (aici e vorba de mama mea şi de 

bunica fi-mii), le vezi! Le vezi acum?...Al treilea (mama) s-a uitat la luminiţe, s-a uitat la 

noi, s-a uitat la luminiţe, s-a uitat la mine ş-a părăsit balconul, cu un rictus de oarecare 

scărbă pe faţă, gen: "eşti nebună, nebuno!" 



Am salutat luminiţele, am ridicat paharul cu şampanie şi le-am zis: Un an bun şi vouă, 


fetelor şi băieţilor, indiferent dacă sunteţi ăia "buni" sau ăia "răi"! Luminiţele au clipit, după 

care au început să dispară, pe rând.

Se întâmpla FIX la miezul nopţii, la trecerea dintre anii 2012 şi 2013. Şi nu, nu erau focuri 


de artificii. Şi nu, (cel puţin) fi-mea nu era băută! 

CARE MAI VĂZUŞI, BĂ, CERCUL?!

Rădaşca

M-am dus c-aveam o nevoie, trebuie, că. În baie era o rădaşcă. Mare, neagră, cu coarne, cum sunt rădăştile. Nu mai ştiu dacă în copilărie mai văzusem una vie sau doar carcasa-i. Acuma, asta era vie şi mişuna. Ş-am strivit-o şi după aia am aruncat-o în wc. Am tras apa. S-a dus. Mi-era, cumva, silă, şi de mine, şi de rădaşcă. Bine că s-a dus!, mi-am zis. Şi probabil am făcut ce nevoie aveam.

A doua zi, dimineaţă, am găsit în baie, lângă wc, o rădaşcă moartă. Era uscată şi ruptă-n două. Am stat să mă gândesc, un timp...Acum vreo trei ani jumate.

Încă mă mai gândesc.

Despre copaci, pomi şi arbori

Ş-odată mi-a venit să pozez un pom. Nişte frunze şi crăcuţe care mi-au plăcut mie ş-am ţinut să le imortalizez. Şi când am terminat de pozat a început să cânte telefonul pe nu mai ştiu care frecvenţă, brusc, cu de la sine putere: "Steleleeee careee cad, nu pieeeer, steleeee care cad se mută pe un alt ceeeer" De era să scap telefonul din mână, de stupoare şi, în egală măsură, de surpriză. De-atâta surpriză ce aveam în mine, nici n-am mai ştiut cum să fac să ies de pe frecvenţa respectivă, aşa că am mers până acasă numai într-un alai de melodii, cu telefonu-n mână. Zău!
 Tot acolo, în acelaşi miniparc dintre blocuri, mai era un copac special. Acela era cel mai

special dintre toţi. De ce risc, eu, o asemenea flagrantă greşeală de comparativ de

superioritate?! Pentru că merită! Era singurul copac cu cuie înfipte în scoarţa-i! Şi nu 


oricum, şi nu câteva! Câte 3, laolaltă. Şi-n cruce, câte 3 luate de 4 ori. Zău! Caut poza 

doveditoare.

La telefon, Nichita

La televizor vorbea Nichita Stănescu. Îi luase careva un interviu. Sună telefonul. Fix. Că de mobile nici la Automatica din Craiova nu se-auzise, pe vremea aia. Asta se-ntîmpla prin cam 1990, vara. Mi-e să nu fi fost chiar 1989, primăvara. Alo, zic, alo, alo? Din receptor îmi vorbea Nichita Stănescu. Acelaşi Nichita Stănescu de la televizor. Fix cu aceleaşi vorbe, fix cu aceleaşi inflexiuni. Am tăcut ş-am ascultat, cumva, stereo, la televizor şi la telefon, concomitent. Cum s-a terminat interviul la televizor, cum s-a întrerupt şi convorbirea telefonică. Sau ce monolog interior cu zeii ori cu dumnezeii ori cu minizeii ori cu unul ori cu altul ori cu mine ori chiar cu Nichita oi fi avut, io, atunci! Zău!

marți, 19 noiembrie 2013

Cei care umblă printre noi

Mă dusesem chitită (adică aţă, adică precisă, adică punct ochit-punct lovit, adică decisă, ce să mai) să cumpăr Leagănul respiraţiei, romanul de Nobel al Hertei Müller. C-atunci aveam bani. Că înainte cu o zi nu aveam, dar reţinusem locaţia standului cu cărţi din IOR (asta nefiind chiar un lucru deosebit de extraordinar, dat fiind faptul că ştiam acel parc pe de rost, deja). Aşa. Şi m-am dus la vânzător şi i-am zis că vreau ce vreau. Şi s-a dus şi s-a uitat la cărţi, în spatele tejghelei, undeva pe nişte rafturi. Şi s-a întors şi mi-a zis răspicat că nu mai e. Şi io m-am mirat. Cum nu mai e, că ieri era. Şi atunci, o fată de înălţime mică, tunsă periuţă, cu păr negru şi ochi negri (băieţoasă, aşa, dar şi îmbrăcată complet în negru), care stătea fix shoulder to shoulder cu mine (adică şold la şold, cum ar traduce traducătorii plătiţi special pentru traduceri de genul ăsta) numai ce se-apucă să-i vorbească într-o limbă necunoscută vânzătorului. Chiar guturală aş zice, cam cum vorbesc ăia prin Simpsons, uneori. Şi, şoc! Vânzătorul cască ochii, hipnotizat, cumva, pare că pricepe tot, face o mişcare de stânga împrejur, merge la rafturi, ia cartea, mi-o aduce, poftiţi! Io mă uit la el, mă uit la fată, mă uit la carte, scot portofelul, plătesc, iau cartea, mulţumesc, zic!


Mai încolo, aceeaşi fată stătea pe marginea lacului şi aproape mângâia nişte raţe cu boboci - întinsese mâna, dar nu ajungea la ele- şi râdea de una singură (sau cu ele). Şi eu mi-am zis în gând: "Ia, uite, bă, nu sunt chiar singura nebună de pe planetă care mai vorbeşte cu raţele ori cu veveriţele ori cu câinii ori..." Ori chiar oi fi?

P.S. Fapt absolut real, relatat după trei ani.
P.P.S. Nu mă interesează nici un fel de prescripţii de reţete de la binevoitori care vor doar să mă ajute medicamentos, precum şi nici un alt fel de trimiteri la doctori psihiatri. Nici măcar psihologi.

La taclale cu bădia

Deci, azi fu Sânmedru? E, atunci fix acu' trei ani, îmi ceru alde protosinghelu' Spiridon să-i dau un nasture şi io-l scosei din buzunar şi i-l dădui, dacă mi-l ceru. Că în buzunare n-aveam decât un nasture, iar în portofel 1 leu şi o călătorie de metrou, pe cartela de două călătorii. Ceea ce fix la fel avea şi 'mnealui, că-mi declară şi-mi şi arătă leul lui, pe care mi-l frecă de palma mea dreaptă, nu ştiu în ce scop (nu mai ştiu dacă înainte sau după frecare, pe palma dreaptă mi s-a vărsat vin roşu - m-am şi gândit, hlizindu-mă-n gând, iote, parc-aş fi Hristos cu sânge-n pălmi, nu alta).

Dar, mai înainte, mă trimisese la oamenii ăia de stăteau cu portbagajele deschise, la poalele patriarhiei, cu ditamai cratiţele de fasole bătută şi salată de vinete, pentru dat pomană, să mă duc să le cer un pahar de vin şi pentru el, că mie sigur or să-mi dea, zise. Ş-aşa făcui. Mă dusei la nea Dumitru şi-i zisei că acuma beau vin de la el, dar vreau şi pentru părintele. Că, de ce zic că acuma? Pentru că mă îmbiase mai înainte, dar refuzasem, înainte de a mânca fasole şi vinete, de la doamnele acelea din Vrancea (de-ale Vrâncioaei ziseră că sunt şi-mi zâmbiră), că mi-era foarte foame, mai întâi.


Că, de ce mi-era foame? Că mi-era, încă, pentru că mai înainte oprisem un om pe stradă, care avea o pungă cu pateuri fornetti să-l întreb dacă-mi dă şi mie unul (că-mi zisesem mai înainte, io, mie, însămi, la câtă pomană am dat eu, oare cineva pe lumea asta mi-o da, mie? ia să-ntreb, că n-o fi foc). Şi, după ce s-a uitat băiatu' ăla lung la mine (eram frumos îmbrăcată şi asortată, chiar elegant, aş putea spune), mi-a întins punga. Dar n-am mai servit nici un pateu, pentru că i-am şi zis, "lăsaţi, că mai aveţi doar patru, nu mai vreau, lăsaţi să aveţi dumneavoastră!"

Şi, ce căutam, eu, prin centrul Bucureştiului, fără bani în buzunar şi flămândă? Cred că mă dusesem să depun un CV la un magazin cu haine second-hand, să mă fac vânzătoare, dar au zis că nu primesc cu facultate, că nu-şi permit. Şi, oricum, se desfăşura, concomitent, în Piaţa Constituţiei, şi o grevă a sindicatelor şi chiar eram curioasă să mă uit.

Un lucru e sigur. N-am să uit niciodată ce bine am mâncat atunci, ce vin roşu am băut şi cum treceau în şir indian o grămadă de popi în rase negre şi se înclinau prin faţa protosinghelului şi io mă miram, ia uite ce om mare îşi găsi să se bage în vorbă tomitea cu mine, ba-mi mai şi zisese că să-i zic bădie (chiar ne-am şi pupat pe obraji), iar lui Alexandru Telescu că să caute mai vârtos biserica română prin arhivele de la Vatican ş-o să afle mai multe!

Acumaa..cine e Telescu ăsta, de ce-i zisei io lu' protosinghelu' că observ că are mătreaţă (şi, mai ales, cine e protosinghelul Spiridon şi cine-oi mai fi şi eu) , în loc să fi emis nişte enunţuri mai deştepte, de ce nu vrusei, la final, să merg împreună cu părintele la gura de metrou de la Unirii, de unde mergea până la capăt, la Republica şi de-acolo, încolo, la Cernica?!..Ee, asta e poveste mai lungă şi oricum mă trăsese cam brusc de cot, ca să nu mă sperii şi s-o iau pe altă parte, pe o altă gură de metrou, de una singură.