Totalul afișărilor de pagină

vineri, 29 noiembrie 2013

Dimineaţa devreme ceaţa-i lipită de drum

Dimineaţă devreme, zi de luni sau miercuri, marţi sau joi, nu contează, că vineri sigur nu era. Pregătire taternală indusă (repet, nu maternală) copil sex feminin, vârsta circa 14, pentru nu ştiu ce, posibil chiar susţinere atletică pentru potenţial handbal de performanţă, dar, dacă era musai, hai! Ceaţă, metrou Dristor, schimbat Piaţa Victoriei (parcă), covrigi de-acolo, neapărat! Ajungem la suprafaţă, mă-sa bulversată, copil ciuciu direcţie, lasă că întrebăm! Nu vă supăraţi, uite pe-acolo şi-ncolo, drept spre Arcul de Triumf ş-o cotiţi un pic la dreapta! Mulţumesc, hai să traversăm acuma, că n-avem pe unde altundeva. Stăm la semafor să se intituleze verde pentru pietoni. Bine, mami, stăm! Ce copil ascultător!

Şi-n timp ce stăteam, un cârd uriaş (şi când spun uriaş ştiu ce spun, sute, pe puţin, dacă nu chiar cam la o mie, parcă erau escadrile de vânătoare, de pescăruşi, năvăleşte pe deasupra noastră! Pe deasupra noastră, vorba vine, că doar nu eram doar noi două, singure, aşteptânde în intersecţie. Numai că, iar (ah, m-am plictisit să tot repet!) lumea pietonală n-avea timp de observat cârduri imense de pescăruşi zburând la joasă înălţime prin buricul Bucureştiului, cum lumea mergătoare în automobile, nici atât (că erau atenţi la culoarea semaforului, practic, doar la direcţia de mers o ochilor, că întârziau la serviciu, probabil de-aceea se şi explică). Măh, de unde-or veni şi un' s-or duce ai pescăruşi?! m-am întrebat cu voce tare. Copilul ce să ştie, ăilalţi oameni, ce s-audă, ce mă-ntrebam, eu, retoric, cumva?!

Pe drum, înspre Arcul de Triumf, un câine, doi, trei, ne-aţineau calea. Ia, mă, şi tu, o bucată de covrig, strâmbături din nas, erau mâncaţi deja. Păi, bă, de ce n-aţi zis, că mai bine nu mai stricam covrigul pe voi, dat din coadă, hai, rămânem prieteni... ş-odată ajungem la Arcul de Triumf!

De-acolo încolo era chiar simplu! Numai că pe drum spre stadion erau zeci de nuci căzute pe trotuar, dar pe lângă tot felul de pomi de pe drum, niciunul nuc! (Cine nu crede să se ducă să cerceteze). Şi deodată a început să plouă. Până să ajungem la poarta stadionului. Şi picau aşa nişte picuri mari şi lătăreţi, de atunci când ajungeau pe obrajii mei mi se păreau a fi chiar lacrimi de-ale mele.

Şi-n dimineaţa aia a fost întâmplarea cu domnul cu ochi albaştri şi cu doamna gravidă cu ochi negri care executa paşi de atletism spre, probabil, o naştere mult mai uşoară decât media gravidelor, domnul cu ochi albaştri şi căciulă tip norvegiană pe cap uitându-se în ochii mei şi zicând "Dacă nu-i convine, să-şi ia jucăriile şi să plece!", adresându-se doamnei gravide, desigur, dar atunci nu ştiu de ce trebuia să aflu şi eu chestia asta, uitându-se fix şi-n ochii mei!

În fine, eu voiam să povestesc, de fapt, întâlnirea cu Romeo Oprea, dar iar m-am luat cu vorba şi iar rămâne pe altă dată.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu