Totalul afișărilor de pagină

vineri, 29 noiembrie 2013

Who the fuck is Romeo Oprea? I have no idea.

Episodul I. (dacă are like-uri destule şi mulţimea aclamă în delir, continuu; dacă nu, nu)

Normal că mă plictiseam. Doar nu era să mă apuc, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, să alerg sau cine ştie ce alte genuflexiuni (ia uite, domnule, până acuma eram convinsă de corectitudinea lui o în loc de u, noroc cu dex online!) să m-apuc să fac, dis de dimineaţă şi cu cafeaua băută doar pe jumătate şi nici fără toate ţigările regulamentare la bord! Aşa că iar mă uitam la fi-mea, cum se chinuia, doar ea. Şi cum mă uitam eu, aşa, în lung de teren de fotbal, văd un om. Om, om. Arăta ca un om, adică. Făcea ca un fel de tai chi, aşa. Dar, de la un moment dat încolo, nu mai făcea de unul singur, cu sinele lui. Că tocmai ce aterizaseră nişte ciori, care croncăneau atât teribil, cât şi ameninţător ş-a început acel om, să le-arate, el, ciorilor, cum se face tai chi adevărat. Io mă uitam uimită. Omul mai arunca din când în când câte o privire, să vadă dacă mă uit. Io mă uitam, ciorile croncăneau, omul făcea figuri de tai chi sau ce shotokan karate erau ele. Din când în când mai uşuia şi ciorile: uuuuşşş, făcea, uuuuşşş, parcă era o locomotivă pe aburi, aşa expira. În fine, fiecare făcea ce-l tăia capul şi ştia mai bine.

Intermezzo

La un moment dat (dar asta era după amiază, deja eram funcţională în parametri) doi oameni făceau pase şi aruncau la coşul de baschet aferent lateralului stadionului pe care fi-mea (e notorie treaba de-acum) făcea atletism. Cum stăteam eu şi, evident, mă plictiseam, zic: Pot să vă inoportunez şi eu cu câteva aruncări la coş? Oamenii, politicoşi, au zis că desigur, poftiţi!. Ş-am aruncat aşa, pe rând, la coş, preţ de vreo 40 de minute şi mai bine. Am mai râs, am mai glumit, deh, ca oamenii. Şi, la un moment dat, zice un om către altul: băi, Bogdane, nu ştiu ce. Şi eu remarc faptul că unul dintre cei doi oameni avea un nume şi acela era Bogdan. Mă uit la omul cu nume de Bogdan şi mă uimesc. Mvaaai, domnule Bogdan Stelea, sunteţi chiar dumneavoastră?! Şi domnul Bogdan Stelea zice că da. Vă rog să mă scuzaţi că nu v-am recunoscut din prima. Nu face nimic. Continuăm aruncatul la coş. Bag şi eu de trei puncte, că acuma aveam motiv. Un elicopter trece pe deasupra, la joasă înălţime, mă gândesc că sigur şi omul celălalt e o persoană foarte cunoscută, mi se face ruşine un pic că nu ştiu cine e, dar îmi trece repede, cei doi oameni îşi iau mingea, la revedere la revedere, mulţumesc, şi eu, pentru îngăduinţa acordată şi această nesperată posibilitate de mişcare, fi-mea termină antrenamentul, plecăm. Ştii, băh, cu cine jucai, io, baschet? Cu cine? Cu Bogdan Stelea, băh! Zău?...Aşa şi?...Impertinent copil am născut!

Episodul al II-lea

Termină omul tai chi-ul sau ce figuri de arte marţiale făcea el şi începu s-o ia în pas molcom, pe pistă, înspre unde stăteam eu, mirată, dar şi curioasă. Însă, paşii, erau ei, molcomi, dar erau şi cam de nu ştiu cum eu să explic mai exact aşa...cam ca de samurai. Apăsaţi, îndoiţi din genunchi, muzica lui Hans Zimmer mai lipsea.http://youtu.be/2eouUdcgXBE?t=1m18s Ei, şi la un moment dat, pe la jumătatea pistei, omul se îndreaptă către gardul ce despărţea tribuna de stadion. Meştereşte acolo ce meştereşte la o poartă în gardul ăla, deschide poarta, o ia pe lângă tribună, până ajunge la scara de beton marginală tribunei. Şi-ncepe să urce. Câte-o treaptă, câte două, mai coboară, iar mai urcă, ajunge până sus (deasupra scării era scris mare şi cu roşu 13, nu ştiu în ce scop şi pentru care motiv), iar coboară, zgâlţâie, dar se şi ţine de balustradă, cumva în mod demonstrativ, el uitându-se la mine şi eu uitându-mă la el. (Eu am tradus aşa: uite, bă, vezi, poţi să urci, poţi să cobori, poţi să faci ce vrei tu pe scara asta, câte-o treaptă, câte două, câte trei, câte poate deodată fiecare! Şi înainte şi înapoi. Balustrada e trainică, te poţi ţine de ea, că nu zice nimeni nimic dacă te ţii şi de balustradă, ba chiar uneori e oportun, decât să cazi ca prostul pe trepte!) E, şi termină omul tema cu scara, revine la locul pe unde intrase, meştereşte ce meştereşte, închide gardul la loc cum era, închis şi se îndreaptă spre mine. Ajunge aproape de mine, zâmbeşte, săru-mâna!, zice, v-a fost frică? Bună ziua, zic, chiar deloc, doar că eram curioasă ce faceţi şi cum, ca să fac şi eu.

De-aici, încolo, îl aştept pe Spielberg să cumpere drepturile de ecranizare, în avans!



Episodul al III-lea

Omul se proţăpeşte în faţa mea. Eu, cu ochii-n soare, el, cu spatele la el. Ce soare metalic, cumva, era în dimineaţa aia (o să explic la sequel care e treaba cu soarele metalic, dacă e). Ş-acuma-l văd. Geacă roşie, pantaloni de trening negri, încălţări sport nelegate la şireturi, tricou verde pe sub geacă, ponosit la gât, practic cam rupt şi cu găurele (geaca fiind deschisă la fermoar, deci de-aceea am putut vizualiza aceste amănunte). Păr negru, cărare pe mijloc, plete pînă la nivelul de deasupra umerilor, faţă albă, caucazian, clar! Îl întreb în gând pe om câţi ani are, nici n-apuc să termin de formulat întrebarea în gândul meu şi-mi zice 52! (mai şi zâmbeşte, oarecum superior). Păi, zic, nu arătaţi. Şi chiar că nu arăta, piele întinsă, aproape nici un rid pe faţă, păr negru, cu doar foarte puţine fire albe, bă, zici că era frate-meu geamăn! :D
Episodul al IV-lea

Aşa... Şi, ce mai zice omul... Mai zice că el obişnuieşte de mic să facă sport, că de mic l-au dus ai lui la tot felul de activităţi sportive, începând cu înotul, de la 3 ani, taică-su fiind foarte mare şi tare, iar mamă-sa de o frumuseţe rară. RARĂ, repetă, exact pe tonul ăsta! Hait, iar m-am întâlnit cu Isus reloaded, te pomeneşti! (că mai am experienţe anterioare, o să le povestesc, eu şi p-alea). E, şi din vorbă-n vorbă aflu că e prieten cu Eba, cu Cătălin Botezatu (şi cu tot felul de oameni celebri, în general), că îl respectă chiar şi pe Băsescu, deşi nu este de acord în totalitate cu opiniile şi acţiunile lui, că are o casă pe la Grădina Icoanei şi una nu mai ştiu pe unde, tot în Bucureşti, dar şi-n Germania, mai multe, că joacă rugby cu Panterele din Düsseldorf, că are milioane sau chiar miliarde în tot felul de conturi, dar că oricum banii nu vor mai conta în scurt timp, că are prieteni cu bani în Germania şi aşa şi pe dincolo (ş-atunci, de ce nu veniţi să investiţi în România domnule?, zic - pentru că nu mă lasă jitiile, zice. adică ce înseamnă aia, jitii? adică alea care ţi se agaţă de picioare şi dacă încerci să mai faci un pas, cazi la pământ şi te mânâncă) şi că a fost îndrăgostit foarte tare de o fată, dar aia a murit de cancer la un moment dat şi că, oricum, îl înşelase şi că, ce, poate, el, s-o întoarcă din mormânt, acuma? POT sau NU POT?! a tunat cu vocea la mine (păi, eu de unde să ştiu, mă scuzaţi, m-am scuzat în gând. habar n-am) şi că, oricum, a venit în ţară să petreacă sărbătorile de iarnă, cum face în fiecare an, dar oricum după anul nou pleacă în Siberia, că lui ş-aşa îi place frigul şi a descoperit, el, acolo, vreo 200 de brazi extraordinari, pe care se duce să-i taie (dar de ce să îi tăiaţi, zic, în loc să-i lăsaţi să mai creasca? - pentru forţa braţelor, zice şi-mi arată bicepşii şi tricepşii prin geacă şi decât să moară ei, mai bine îi tai eu!)

Era sfârşit de noiembrie-început de decembrie 2010, dacă nu mă înşeală memoria.

Ep5 SE1

Termină fi-mea antrenamentul, hai, mami, plecăm odată?! Hai! Plecăm, toţi, odată. Lateral, teren tenis. Ştiţi cine este acest om, doamnă? mâ-ntreabă Isus reloaded. Nu ştiu. Cum?!, Nu-l ştiţi pe Horia Tecău?! Ba, de ştiut, ştiu cine e, e un jucător de tenis excepţional, dar nu-l cunosc personal şi nici nu prea reţin amănunte fizionomice. Horia Tecău se antrena, şi el, tot acolo, de unul singur. Ce coincidenţă!

Şi ne-am despărţit la poarta fabricii de antrenamente. Mi-a întins mâna. Romeo Oprea, s-a prezentat. M-am prezentat şi eu. Ne-am salutat ca pe vremuri. Nu înainte de-a remarca, eu, că părea foarte interesat de bordul unei maşini 4x4 sau cu ce tracţiune colaterală o mai fi fost ea. S-a uitat în geamurile laterale ale maşinii pe care, cică, o studia, ca să mă mai vadă o dată ce fac şi cum reacţionez. Salubă!, i-am replicat, instantaneu. Cu mâna ridicată şi deschisă, fără ascunzişuri! Şi pa!

Aceasta a fost SE1 cu Romeo Oprea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu