Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Ea era ca un el, dar mai mică

Mă dusesem chitită (adică aţă, adică precisă, adică punct ochit-punct lovit, adică decisă, ce să mai) să cumpăr Leagănul respiraţiei, romanul de Nobel al Hertei Müller. C-atunci aveam bani. Că înainte cu o zi nu aveam, dar reţinusem locaţia standului cu cărţi din IOR (asta nefiind chiar un lucru deosebit de extraordinar, dat fiind faptul că ştiam acel parc pe de rost, deja). Aşa. Şi m-am dus la vânzător şi i-am zis că vreau ce vreau. Şi s-a dus şi s-a uitat la cărţi, în spatele tejghelei, undeva pe nişte rafturi. Şi s-a întors şi mi-a zis răspicat că nu mai e. Şi io m-am mirat. Cum nu mai e, că ieri era. Şi atunci, o fată de înălţime mică, tunsă periuţă, cu păr negru şi ochi negri (băieţoasă, aşa, dar şi îmbrăcată complet în negru), care stătea fix shoulder to shoulder cu mine (adică şold la şold, cum ar traduce traducătorii plătiţi special pentru traduceri de genul ăsta) numai ce se-apucă să-i vorbească într-o limbă necunoscută vânzătorului. Chiar guturală aş zice, cam cum vorbesc ăia prin South Park. Şi, şoc! Vânzătorul cască ochii, hipnotizat, cumva, pare că pricepe tot, face o mişcare de stânga împrejur, merge la rafturi, ia cartea, mi-o aduce, poftiţi! Io mă uit la el, mă uit la fată, mă uit la carte, scot portofelul, plătesc, iau cartea, mulţumesc, zic!

Mai încolo, aceeaşi fată stătea pe marginea lacului şi aproape mângâia nişte raţe cu pui - întinsese mâna, dar nu ajungea la ele- şi râdea de una singură (sau cu ele). Şi eu mi-am zis în gând: "Ia, uite, bă, nu sunt chiar singura nebună de pe planetă care mai vorbeşte cu raţele ori cu veveriţele ori cu câinii ori..." Ori chiar oi fi?

P.S. Fapt absolut real, relatat după trei ani.
P.P.S. Nu mă interesează nici un fel de prescripţii de reţete de la binevoitori care vor doar să mă ajute medicamentos, precum şi nici un alt fel de trimiteri la doctori psihiatri. Nici măcar psihologi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu