Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 7 decembrie 2013

SEria 2

Episod pilot

Ş-am observat că se uita la mine şi că mă observa, la rându-i. Ş-am zis bună ziua!, ne cunoaştem de undeva?, că-mi păreţi a ne cunoaşte, după cum mă observaţi şi urmăriţi. Şi-ntâi i-au căzut ochelarii pe jos, de uimire. După aia a zis că da, dar nu mai ţin, eu, minte. Ş-oricum, mi-am schimbat şi coafura între timp, nu mai semăn la lungimea părului cu mine care eram odată, zice. Dar cum vă cheamă?, am insistat. Să zicem că Nicolae. Sunteţi cumva domnul sfântul Nicolae, însuşi, am întrebat? Ca să ştiu cum mă refer. Nu, chiar, zice, nu chiar. M-am liniştit. Dar atunci, de când să ne cunoaştem, zic, cam cât să fie? E, zice, cam 4 miliarde jumate de ani. Noroc că n-aveam ochelarii la mine, pe nas, că sigur îmi picau pe jos!

E, ş-acuma, la cererea mulţimii, desigur că începe SE2, de data asta cu Radu Mircea, nu cu Mircea Radu! Cum, care Radu Mircea? Ăla care planta sălcii pe marginea lacului IOR!

Ep1 SE2

Dar ce-aţi băgat în buzunarul de la piept? Ce citeaţi mai înainte? (curiozitatea şi nesimţirea întrebărilor directe care mă caracterizează nu-mi dădeau pace, deci am purces). Şi scoate şi-mi arată o broşură. Scrisă de nu mai ştiu care părinte şi editată de nu mai ştiu care editură. Păi, zic, fix una de-asta am şi eu, pe-acasă, de când fusei, io, pe la Horezu şi pe la mânăstirile din Oltenia, cu ocazia acelui teambuilding, din care a reieşit că toţi coechiperii eram fantastici şi colectivul, fabulos, păcat că echipa a trebuit să se destrame, din lipsă de fonduri, peste nici trei luni, dar e de alt autor părinte, dar fix editată la aceeaşi editură, fix în acelaşi format! Ce chestie!

Ep2 SE2

Ş-a doua zi (sau cine dumnezeu mai ştie a câta), într-o întâlnire absolut întâmplătoare (desigur!), dar tot pe insula din IOR (fabulos, ce coincidenţă!), scot o foaie A4 scrisă de mănă şi i-o azvărlu spre citire. Ia, zi, bă, ce părere ai? Era aia cu "La început era Sfera şi Sfera era la Dumnezeu şi Sfera era Dumnezeu. Un Dumnezeu atât de mare, adică un Dumnezeu ascuns de sine înlauntrul său, incât era, în acelaşi timp, şi Colţ şi Sferă. Şi Colţul era o Sferă. O sferă ca o coajă de colţuri, foarte multe, nenumărate colţuri, colţuri-puncte, adimensionale şi negeometrizate, unele lângă altele şi unele în prelungirea tuturor. Alcătuind Sfera. Iar centrul Sferei, nevăzut, nu era altceva decât un colţ. Poate însuşi Colţul. Colţul ca un punct. Colţul ca o sferă. Colţul-coajă. Şi între două coji – miezul. Miezul de pepene verde. Pepene ascuns de sine înăuntrul său în seminţe. Seminţe cu coajă şi seminţe cu miez. Şi colţul ca întâlnire a muchiilor, ca râu care desparte cele două maluri. Cel unde eşti şi cel unde nu poţi fi în timp ce eşti, cel unde fiecare colţ îşi conjugă nestingherit a fi-ul şi unde toate colţurile sunt sfere. Sau cel puţin li se oferă ocazia să fie. Mâncandu-se neîncetat unele pe altele. Continuă mişcare. Unii spun că există doar unul dintre maluri. Acela de-a lungul căruia am alerga cu toţii, din ce în ce mai încet în raport cu unicul sistem de referinţă – apa râului. Care e totul. Şi curge." Ăă, nu-mi dai, mai bine, să citesc, acasă? NU! Manuscrisul rămâne la mine. Mai există doar un duplicat şi acela e dat deja cui ştiu, eu, de mai bine de douăzeci de ani! NIMENI altcineva nu are voie să şi-l însuşească! (dar, vezi, totuşi, dacă vrei şi ţii neapărat, că-l găseşti la mine pe blog, că ş-aşa am observat că n-are rost să ţii secrete, oricum toată lumea află, dacă e de aflat). Băi, zice, în orice caz, să ştii că tu eşti mai evoluată astral decât mine! M-am uitat lung, dar şi cam neîncrezătoare. Acuma aş minţi să spun că nu m-am simţit un pic şi râcâită în amorul propriu. Că m-am simţit! Să vină unul şi să îţi spună că eşti mai evoluat astral decât el, ee? Cine nu s-ar simţi?!

Ep3 SE2 - La plantat de sălcii

Salut! Salut! Ce mai faci? Uite, acuma mă aşed să şed (şi m-aşed să şed pe iarbă-n semilotus), tu? Uite, plantez nişte sălcii. Unde? La marginea lacului. Cum, că n-ai unelte? Cu mâinile goale ş-un băţ mai gros, cu care fac o gaură în pământ. Hai să plantăm împreună! Chiar acum n-am chef, poate mai încolo. Bine, eu mă duc. Du-te! Auzi, dar de unde ştii că or să prindă rădăcini? Ştiu! Ş-a înfipt în pământ, fix lângă bordura betonată a lacului, pe partea dinspre insulă, cam la o sută de ramuri de salcie, aşa. Ş-acuma ce faci? Acuma mă aşez şi eu, să mănânc, vrei? Ce să vreau? Mere şi nuci, că prune nu mai sunt, decât sâmburii, i-am păstrat să-i plantez. De unde să mănânc? Cum, de unde?, de-aici. (şi scoate la iveală de undeva din spate-lateral, o cutie de îngheţată Obsession, cu capac, deschide capacul şi chiar că înăuntru erau bucăţi de mere, nuci şi câţiva sâmburi de prune). De unde-ai scos, domnule, cutia, că nu era?! Ba era, dar n-ai văzut-o tu. Mâncăm mere şi nuci. Io am covrigi. Vrei? Nu vreau, că acuma mânânc fructe. Ş-acuma? Acum, dacă vrei, îţi dau bicicleta să te plimbi. Nu ştiu să merg pe bicicletă. Te-ajut să-nveţi, dacă vrei. Vreau. Ce paradită e! E reparată de mine şi lipită în mai multe locuri, dar merge. Ce scrie pe ea? Nişte denumiri. Cam aşa o să-i cheme pe nepoţii şi strănepoţii noştri. Păi, sună a japoneză sau chineză, dar cu litere latine. Păi, da.

A doua zi m-am dus să văd dacă se prinseseră ramurile de salcie. Am tras viguros de una, de două, de zece. Nici nu se clinteau. Ia uite, domnule, că într-adevăr se poate şi cu mâinile goale. N-a minţit omul când a zis că ştie, el.

Peste câteva zile, nu mai era nici o ramură de salcie. Le smulseseră pe toate muncitorii de la spaţii verzi care intraseră cu utilajele să toaleteze insula, s-o niveleze, s-o aducă la statut de norme UE, carevasăzică.

Acum arată aşa, îi zicea lui fi-su, peste câteva zile (fiu care tocmai se întorsese din Germania) - brazde întoarse de pământ, arbuşti tăiaţi, iarbă verde, ioc. Dar, stai liniştit, până ne întoarcem, o să fie iar verde, ca la început.

Într-altă zi, am învăţat, atât eu, cât şi fiul revenit din Germania, de la senseiul tată de pe insulă, cum se stă în poziţia cocor, tigru, broască ţestoasă, câine şi mai multe. O grămadă de pescăruşi roiau pe deasupra. Şi de nori în forme animaliere, dacă aveai destulă imaginaţie să le conotezi aşa. Mă întâlnisem cu oamenii potriviţi. Ş-ăştia aveau imaginaţie. Ne mai contraziceam. Ba că-i bufniţă, ba că-i broască ţestoasă. În rest, ne-am înţeles foarte bine. Păcat că n-am apucat să merg şi pe bicicletă, mai mult. Era şaua prea înaltă. A rămas să vină cu o cheie, s-o dea mai jos, ca pentru mine.

Ep4 SE2

Ş-acuma, de ce-o fi îngenuncheat, omul, la picioarele mele ş-o fi stat stătut aşa, până m-am aplecat să-l ridic, de jos, în două picioare, asta nu pot să zic, că nu ştiu. Ce-ai, dom'le, cu ce pot să te-ajut, ce făcui să mă sperii aşa, ba chiar să mă simt inconfortabil, ce-ţi veniră, zic?! Omul nu zise nimic, dar iar se-aşeză în genunchi şi mă ţinea cu mâinile încolăcite după picioare. Dacă văzui că nu se scoală şi-i place aşa, în genunchi, îi pusei mâna pe creştet (avea o căciulă albă, de data asta) şi-l lăsai să stea să se reculeagă. Stătu ce stătu. Iote-un om, zic! Un om c-o paporniţă! Se uită încoa! Îl ştiu, zice, m-am mai întălnit cu el şi l-am întrebat ce are în paporniţă. Şi ce-are? Mere, zice. Adună mere. (aici mai e un intermezzo cu vânt puternic, rafale iscate din senin, ramuri de sălcii aninate de buze, c-o mână dreaptă pe o inimă, dar, fatalitate, aflată sub un sân stâng, dar ăsta e paragraf de pus în cartea de vândut, nu pe gratiselea, la toţi neîncrezuţii). Ş-oricum, îl întrebasem înainte pe omul de îngenunchease dacă e iluminat, d-ăla, râse, zise că nu, nici sfântu Nicolae, nici!, nici Isus, reloaded?, nu!, nici tac-su lu' Isus?, nici Mnezău însuşi? nici! nici serviciu secret, il capo di tutti capi? nu!, nici mâna dreaptă a lui Dalai Lama?...adevărul e că uitai să-l întreb de magi...că după aia m-am gândit că pierdusem ceva esenţial din întrebări, când le-a făcut p-alea cu frunzele de mai multe culori, p-alea cu ramurile de roşcovi (ia, uite, zic, par de plastic, la atingere! aham!, zice, plastic, p-aia cu scarabeul...oricum, de nazi nici nu putea fi vorba!, dar asta e deja şi ea altă poveste, ia, uite, încă două episoade mai am de relatat, numai cu ce am aici, în două fraze.

P.S. Spielberg, eşti sigur că nu vrei să cumperi drepturile de ecranizare? Aloo, Hollywoodu?... Pff...habar n-aveţi ce pierdeţi!

Intermezzo cu omu-n negru

Că e important la Holly Wood (strănutai, deci scrisăi corect sfânt şi lemn - stai, că-mi mai vine o dată!..nu mai strănutai, dar mi-adusei aminte de poveştile lui Jordan Maxwell). Cum, care, Jordan Maxwell? Lasă, că vin, eu, şi vă povestesc şi dumneavoastră...că pierdui şi şirul lui Fibonacci, e important, cum ziceam, una, să-ţi ţii ochii wide shut, o dată, ş-a doua, să faci pe artistul, cel puţin o dată în alb-negru. Şi mai multe. Dar nu stăm acum de poveşti cu Charlie Chaplin, Stanley Kubrick, Luc Besson, David Lynch, Lars von Trier ş.a.

Acuma stăm de vorbă despre omul în negru. Adică eu povestesc şi restul ascultă. Ca să fie şi mai explicit. Musca nu mişcă, deci!

Omul în negru era totdeauna îmbrăcat în negru. Niciodată în alte culori. Cand ne întâmplam să fim pe celelalte maluri, ne priveam din priviri. Câteodată, recunosc, eu mă prefăceam că nu mă uit şi nu-l văd. Treaba lui, dacă era atât de prost să şi creadă asta. Dar nu era!

Aşa. Ş-odată, omul negru a avut tupeu, ba chiar curaj, să vină pe insulă. Eu îmi bălăceam, liniştită, picioarele-n lac. Făceau, chiar, antrenament, p-acolo, nişte caiacişti sau canoişti, că nu-mi mai aduc aminte exact ce padele sau pagaie foloseau la ambarcaţiuni. Hait, că vine omul negru, mi-am zis! ia să mă ridic, eu, să stau în poziţie de ce-o fi, ori luptă, ori retragere! Zis şi făcut! Omul negru ajunge aproape lângă mine. Eu, deja încălţată, mergeam pe lângă lac, spre poziţia de retragere înspre parc, cu mai mult public şi chiar opinie publică, dacă era să fie. Băi, să nu cumva să ai de gând să mă împingi spre lac, că eu nu ştiu prea bine să înot, zic, în mintea mea. Şi, dacă e, la o adică, îţi trag şi eu, una! ...Şi, ce să vezi?!...Omul negru, fix odată ce-am ajuns în dreptul lui, se dă, brusc, doi, ba chiar trei paşi, înapoi, să-mi facă loc să trec! Ba chiar cu oarecare smerenie.

La naiba, de ce n-oi fi stat de vorbă nici cu omul în negru, nici cu alţii, la vremea când ne-am întâlnit, mai mult?

N-o fi fost momentul?!

P.S. Da' nici ei! Prea timizi, din fire!

Ş-odată îmi ridic privirea. Ia uite, ce cauţi pe celălalt mal? Că mai-nainte cu un pic nu erai! Salut! Salut! Ş-odată începe să clipocească apa pe lângă malul dinspre mine, cu nişte bulbuci mici şi deşi. Mă uitam cum clipoceşte şi se întinde clipoceala, pe lângă mal. Pe lângă mal, asta n-ar fi fost nimic, că puteam să-mi explic, la o adică, ştiinţific. Dar, de la un moment dat încolo, a luat-o, cam în linie curbă, aşa, înspre în mijlocul lacului. Ş-acolo se oprea clipoceala. Parcă era o dâră de corp cu solzi, dar mai lung. Hai, vino, încoace, zice. Un' să vin, prin apă? Păşeşte!, îmi zice. Du-te, dom'le, de-aici, că încă nu sunt pregătită să cred fără să cercetez! Vino 'mneata în lumea mea, pe insula mea! Ş-a venit. Încet de tot, la pas, că mă şi plictisisem, dar a venit. L-am aşteptat pe deal. Că dealul (practic, puteai să-l denumeşti şi munte, în acel relief minimalist) încă exista, atunci.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu