Totalul afișărilor de pagină

vineri, 18 aprilie 2014

În miercurea mică, nu chiar în joia mare, dar, orişicât.

Şi am plecat de-acasă şi m-am dus. Să plătesc facturi, rate, chestii d-astea, lunare. Şi dacă una dintre rate era de plătit prin centru, ia, zic, io, să văd ce fac oamenii ăştia cu expoziţia sistemului solar. Gata, e gata de vizitat?, întrebai un om de-acoloşea. Sorry, răspunse omul, io numai pe englezeşte ştiu să răspund. Îl întrebai doar pe limba lui şi îmi răspunse că de-abia saturday. Ok, man, thanks, bye!

Acuma, dacă tot ocolisem, o iau în jos spre a face stânga, să mă-ntorc, cumva, acasă. Tot per pedes, că mie îmi place să merg prin ploaie şi să-mi intre apa în încălţări. Teribil ce-mi place să-mi facă lipa-lipa apa de ploaie în încălţări! Şi, cum faci stânga, aci, pe unde făcui eu, e o biserică. Frumoasă biserică. Stil brâncovenesc, tot ce trebuie. Sfânta treime se intitulează. "La 1811, în curtea bisericii au fost ridicate chilii cu etaj, probabil în vederea amenajării unui aşezământ monahicesc. Un deceniu mai târziu, aceste chilii au adăpostit pe arnăuţii veniţi de la Bucureşti pentru a-l prinde pe Tudor Vladimirescu. Şederea lor aici se pare că a produs stricăciuni bisericii, care au fost agravate de cutremurul de la 1838. Doi ani mai târziu, este reparată de Ecaterina Bibescu şi fiul său, marele logofăt Barbu Ştirbei, viitorul domn al Ţării Româneşti. Astfel, paraclisul boieresc al familiei Ştirbei de la Craiova ajunge biserică domnească. La 24 ianuarie 1859, în dreptul acestei biserici s-a încins Hora Unirii, moment imortalizat de pictorul Theodor Aman, a cărui casă se afla în apropiere. "

Şi-mi vine un gând brusc. Ia să mă duc şi eu la biserica asta, că n-am fost nicicând, cred că e semn. Şi mă dusei. Da-nainte să intru, scuturai umbrela şi mă proţăpii în ea să citesc mai întâi ce scrie pe frontispiciu. Între timp vine un om şi dă să intre în biserică. Nu se deschise uşa. Mai încercă o dată. Ba chiar de două ori. Se uită la mine: E închisă?!, mă întrebă. Păi, io de unde să ştiu, habar n-am, că nu încercai încă să intru, zic. Dacă îl văzui pe om oarecum deconcertat, cât şi dezamăgit, mă dusei trei paşi în faţă să mă informez de la avizier şi orar. Mă luminai şi-l luiminai şi pe om. E pauză acuma. De-abia de la 18:00 încolo continuă programul. Cu denii.

Cum era înainte de 18:00 cu mai bine de o oră, nu mai stătui la rând să se deschidă la biserică. Plecai pe drumul meu, spre casă. dar, ce să vezi? Fix în dreapta se lasă biserica Madona Dudu. Vizavi de Muzeul Olteniei. Mi-era frig (binee, mi-era şi foame, dar să trecem) şi cum tot eram deja udă (la picioare), ia, zic, să mă duc io la Madona, că poate au căldură în interior şi, cât timp mă odihnesc şi usuc, mă mai uit şi pe pereţi. Că la Madona Dudu este foarte frumos pictat pe pereţi şi arhitectura îţi crează o stare de linişte, aşa. "Biserica Madona Dudu, avand drept hram Adormirea Maicii Domnului, a fost construita intre anii 1750-1756, ea fiind mai apoi refacuta, in anul 1844, dupa daramarea ei de cutremurul din anul 1831. Pictura ce imbraca peretii interiori ai bisericii poarta semnatura renumitului zugrav Gheorghe Tatarescu. Biserica a fost numita astfel dupa icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului care - spune legenda - ar fi fost gasita intr-un dud aflat pe locul unde a fost construit ulterior altarul." Şi aşa făcui.

Aci avusei noroc. Că nu era închis. Intrai şi mă dusei direct în faţă. Mă aşezai pe-un jilţ şi-ncepui să mă odihnesc şi să mă uit la pereţi, icoane, vitralii şi oameni. Oamenii, care nu scriau ceva pe nişte hârtii, pupau icoane şi citeau din nilşte cărţi. Erau şi copii. O fetiţă chiar cu ochelari. Şi eu mă miram cum de văd să citească pe acea lumină slabă. E-adevărat că deasupra altarului, unde stătea Isus răstignit, lumina un bec. Dar era d-ăla economic şi oricum era mai presus de Isus, era deasupra capului lui.

Şi cum stăteam eu şi luam seama, odată mă luară pe nepregătite! Începu slujba. Îi auzisem, io, pe cei cinci preoţi care intraseră între timp în altar cum că ar fi gata, hai să începem (că aveau microfoanele pornite), dar nu mă aşteptam chiar aşa, dintr-o dată! Şi-ncepu! Io eram fix lângă omul care ţine isonul. Ţârcovnic, diacon, nu ştiu exact cum se intitulează, mă scuzaţi. Şi-ncepui s-ascult ce citeşte. Îi mai răspundeau şi preoţii din altar. Că stăteau ascunşi, acolo, la ei, în altar. Noroc că erau microfoane peste tot, cum ziceam.

Lumea, între timp, se foia. La icoane, în general. Care nu se foia, sta smerită, în picioare, deşi erau jilţuri neocupate. O domnişoară sta smerită în picioare pe nişte tocuri de minimum 12. Altă domnişoară se smerea chicotind cu domnişorul cu care venise. Aşteptau la împărtăşanie sau ceva, că erau primii la coada de smeriţi.

Ei, şi curată fatalitate, îmi sună telefonul. Uitasem să-l închid, că doar nu eram la operă sau la vreun spectacol de teatru. Fi-mea. Că să iau şi eu nişte nesquick când vin şi când vin? Lasă că vin, io! Intru înapoi în Madona (normal că am ieşit afară din incintă să vorbesc - dăă, şi mie, să-ţi trăiască familia, un leu, dăă, şi mie, săru-mâna, să iau şi io o pâine la copilaşi, dăă şi mie... să trecem).

Şi acum m-am aşezat la coada cozii. Tot în jilţ, dar fix în dreapta intrării. Că deja era interesant şi doream să particip la eveniment. Şi intuiţia mea n-a dat greş. Perspectiva a fost cu mult mai generoasă din acest loc.

Cel puţin doi oameni, cum au intrat, şi-au efectuat crucea regulamentară cu mâna dreaptă, după care -exact!, şi-au băgat-o în buzunarul pantalonilor. Un al treilea, după ce a efectuat crucea obligatorie de intrat în biserică a trecut imediat la rechiziţionarea unei pernuţe de pe jilţuri, pe care a aruncat-o pe jos, în ideea ulterioară a îngenuncherii pe ea, când era momentul. Că am observat că oamenii din biserică ştiau exact când e de îngenuncheat şi de strâns ciopor sub, mă scuzaţi, poala popii, recte patrafir şi când e de ridicat în picioare şi scuturat de membre anchilozate.

Şi, la un moment dat, au început să vină cu mir, preoţii, să miruiască lumea. Şi am văzut că lumea întindea şi mâinile, după ce era miruită pe frunte. Şi eu eram mirată, că de ce. Şi mi-am zis, tot eu, mie, aha! din cauză de răstignire! Dar atunci de ce nu se miruie şi tălpile goale şi de ce miruiala era pe faţa mâinilor, şi nu pe dosul palmelor? Că am şi vrut să ridic palmele cu faţa în sus, la ultimul preot care a venit cu mirul, să văd ce reacţie ar fi avut (că şi asta a fost o mirare: dacă a venit unul cu mirul, de ce mai vin încă trei să facă acelaşi lucru, aceloraşi oameni?). Dar m-am abţinut.

În orice caz, când lumea se smerea şi pocăia de păcate şi ce mai făcea ea, când îngenunchea, eu, din fundul bisericii, aveam acces vizual direct la icoana lui Isus din dreapta altarului. Ochi în ochi ne priveam. El stătea tablou, eu nu ziceam nimica. Doar ne priveam ochi în ochi. Mi s-a părut, la un moment dat, că se miră şi el, zâmbind a râde. Maica domnului stătea cu pruncul în braţe, de-a stânga altarului. Tot icoană. Ea avea treabă să aibă grijă de prunc. Părea cam tristă, aşa. Parcă îi venea a plânge.

În orice caz, mi-au plăcut foarte mult odăjdiile preoţilor. Fiecare de altă culoare şi fiecare cu alt model. Superbe!

P.S. Cu toţi cei patru preoţi m-am privit în ochi. Erau ochi de oameni. Parcă de-abia aşteptau să-i privească şi pe ei cineva în ochi, nu doar să se plece în genunchi şi să aplece privirea. Mi s-a părut, cumva, că s-au bucurat că, iacă-tă, cineva îi poate vedea cum sunt. Oameni. Cu slujbe, cu serviciu, cu job-uri, dar, orişicât, oameni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu