Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 5 aprilie 2014

O noapte ca oricare alta

Ş-am zis, hai, fie! Să ne culcăm mai devreme, dară! Să dormim şi noi măcar o treime din cât e întuneric p-afară. Ş-am oprit la jumatea episodului al doilea dintr-un serial nou în care se iubesc o pământeancă şi c-un extraterestru (că oricum mi se închiseseră ochii de vreo câteva minute şi nu mai ştiam care sunt extratreştri şi care nu). Ş-am purces cu cornu-n pernă. Era ora două.

Şi, la fix şi 37 de secunde după, a început să bâzâie ţânţarul. Lasă-l, zic, că e şi el fiinţă şi mie mi-e oricum somn. Şi l-am lăsat. La şi 34 de minute m-am enervat, am aprins lumina şi l-am găsit. Era ascuns după perdea. Poftim, na, zic! I-am dat două palme şi l-am culcat. Sting lumina, bag cornu-n pernă. În alta, că prima nu-mi mai convenea, că începusem să am ş-un pic de torticolis. Eeei, şi cum tocmai era să cad în somnul al bun, bââzz-bââzz, zice.

Care eşti, mă, tot tu, ăla? Nu, zice. Eu sunt altul. Nevastă-sa. Venii să-i fac de parastas. Mă ridic în capul oaselor, aprind lumina, o detectez pe ţânţară, ia ş-o lumânare de la mine, zic, dar vezi că se-aprinde doar dacă baţi din palme, uite-aşa!
Să vă fie ţărâna uşoară, Finţe, fiinţe, dar nu chiar la urechea mea! A doua fiinţă îmi intrase chiar în nara stângă, atâta tupeu dezvoltase!

Mă uit la ceas, orele patru. Ieftin. Bag cornu-n perne (că acuma aveam două, că torticolisul dădea semne şi pe partea ailaltă). Nici n-apuc să număr primele zece oi în gând, că deodată aud: vâââjjjj, vââââjjj, vââââââââjjjjjjjjjj, vââââââââââjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj! Începuse să bată vântul. Exact. Acest vânt care persistă şi lumea care are vânt, momentan, ştie că vine din Sahara sau de pe unde vine el şi că bate ca-n Dobrogea. Dar nu vântul era problema la cinci fără douăzeci, nuuu! (deşi cam trăgea pe sub cercevele, al naiba, trăgea!), alta era. Se sloboziseră nişte sticle de plastic dintr-o pungă de pe balcon şi făceau zuuuuurrrr-zuuuurrrr, zuur-zuur, dintr-o parte a balconului în alta. Aşa făceau. Zuur-zuur. Auzi, io nu mă duc acuma pe balcon, să adun sticlele, că io trebuie să dorm, la ora asta, îmi zisei mie, însămi. Nu te duce, îmi răspunsei tot eu, mie, dar florile alea, ce-or face, săracele, or mai avea frunze, să nu moară cumva, toate, deodată...Te găsişi, tu, să le scoţi afară, pe balcon, fix acum două zile! Păi, era primăvară, soare şi frumos, îngăimai. De unde să ştiu eu că...taci şi culcă-te!

Mă culcai. N-apucai să număr, iar, zece oi, că-ncepu să ciripească o vrăbiuţă. Cirip, cirip...mai timidă aşa, la început...cirip, cirip. După aia prinseră curaj şi alelalte trei sute. Era chiar feeric dacă nu se luau la ceartă cu familia de ciori Capulet. Nişte coţofene şi doi guguştiuci încercau, ei, să medieze, dar n-aveau microfon şi nici portavoce. Se luminase de ziuă.

Noroc că începu să scuture vecina nişte cearceafuri şi pături, că mai plecară din vrăbii. Vrăbiile plecară, dar veni maşina de gunoi. Nici ciorile nu se mai auzeau. Potenţialii ţânţari, rezidenţi la mine în cameră, sigur dormeau duşi de mult. Cum nu mai era nici un zgomot care să mă împedice a culcare, căzui şi io, istovită, în somn şi-n visare. Mă sculai în plin coşmar. Visam că aud o bormaşină în zid şi zidul e comun. Mă sculai. Nu era vis. Era vecinul de apartament perete-n perete. Era deja trecut de 8. Avea tot dreptul.

Ce bine că s-a schimbat deja ora! Mai aveam şi grija asta!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu